Manuscrisul găsit la Accra

14 iulie 1099. În ajunul bătăliei pentru Ierusalim, cruciații așteaptă, dincolo de ziduri, zorile, când va începe asaltul. Locuitorii din Orașul Sfânt – creștini, evrei și musulmani – se adună spre a-l asculta pe grecul înțelept căruia îi zic Coptul. El nu le spune nimic despre bătălia iminentă, ci le vorbește despre învățămintele desprinse din viața de toate zilele, din provocările și greutățile pe care fiecare trebuie să le înfrunte, despre credință și puterea de a transforma înfrângerile în începuturi de drum. Adevărata înțelepciune provine din iubire, din clipele de suferință prin care trecem, dar și din cele de glorie, din îngemănarea perpetuă a vieții cu moartea.

Manuscrisul găsit la Accra ne invită să medităm la cât de important este să-ți trăiești prezentul și la principiile și valorile umane. Fără ele, nimeni nu poate merge mai departe. Însemnate pe un papirus, ascunse într-o peșteră din deșertul egiptean, spusele înțeleptului grec ajung astfel până la noi. La întrebările despre dragoste, pierdere, înfrângere, singurătate, teamă, loialitate, sex, viitor, calea de urmat, el dă răspunsuri la fel de adevărate și după o mie de ani.

Manuscrisul găsit la Accra nu este o carte care să se citească pe nerăsuflate. Paginile trebuie parcurse pe îndelete, iar cartea – păstrată mereu aproape, căci îi va dezvălui de fiecare dată celui ce o deschide un nou înțeles.

Dar, din păcate, asta nu-i adevărat. Am doar 21 de ani, părinți care mi-au dăruit dragoste și știință de carte și o soție pe care o iubesc și care mă iubește – dar viața se va însărcina să ne despartă mâine, când fiecare va trebui să plece în căutarea drumului său, a sorții sale sau a felului său de a înfrunta moartea.

Pentru familia mea astăzi e 14 iulie 1099.

Pentru familia lui Iacob, prietenul meu din copilărie, cu care mă jucam pe străzile orașului nostru, Ierusalim, suntem în 4859 – lui îi place să spună că religia iudaică este mai veche decât a mea. Pentru respectabilul Ibn al-Athir, care și-a petrecut viața încercând să consemneze o istorie care acum ajunge la sfârșit, anul 492 stă să se încheie. Nu măsurăm timpul și nici nu-l adorăm la fel pe Dumnezeu, dar în rest am trăit în bună pace.

Acum o săptămână comandanții noștri s-au reunit: francezii sunt mult mai numeroși și mai bine înarmați. Toți au avut de ales: să părăsească orașul ori să lupte până la moarte, deoarece mai mult ca sigur vom fi înfrânți. Mai toți au hotărât să rămână.

În astă clipă musulmanii sunt adunați în moscheea Al-Aqsa, iudeii au ales Mihrab Dawud ca să-și grupeze soldații, în timp ce creștinii, risipiți în multe cartiere, și-au luat sarcina să apere partea de miazăzi a orașului.

Afară putem vedea deja turnurile de asalt, construite din lemnul unor corăbii. După mișcarea trupelor inamice, ne așteptăm ca mâine de dimineață să ne atace – vărsând sânge în numele papei, al „eliberării” orașului, al „voinței divine”.

După-amiază, în piața unde cu un mileniu în urmă guvernatorul roman Ponțiu Pilat l-a dat pe Isus mulțimii ca să fie răstignit, un grup de bărbați și femei de toate vârstele iau venit în întâmpinare grecului pe care noi toți, aici, îl cunoaștem drept Coptul.

Coptul e un om ciudat. A hotărât să-și părăsească orașul de baștină, Atena, de foarte tânăr, în căutare de bani și de aventură. A sfârșit prin a bate la porțile orașului nostru aproape mort de foame, a fost primit bine, încet-încet
a uitat de călătorii și a hotărât să rămână aici.

Și-a găsit de lucru într-o cizmărie și – la fel ca și Ibn al-Athir – a început să consemneze pentru viitorime tot ce vedea și auzea. Nu a îmbrățișat nici o religie, și nimeni nu a căutat să-I convertească. Pentru el nu suntem în 1099, nici în 4859, și cu atât mai puțin la finele anului 492. Coptul nu crede decât în momentul prezent și în ceea ce numește Moira – dumnezeul necunoscut, Energia Divină, răspunzătoare de o unică lege care nu trebuie niciodată încălcată, altfel lumea va pieri.

Alături de Copt se aflau patriarhii celor trei religii din Ierusalim. Nici un dregător nu a apărut cât timp a durat convorbirea – toți erau prinși cu ultimele pregătiri pentru apărarea pe care noi o socotim zadarnică.

„Cu multe secole în urmă, un om a fost judecat și osândit în piața asta, a început grecul. Pe strada care continuă spre dreapta, în timp ce se îndrepta către moarte, a trecut pe lângă un grup de femei. Văzând că ele plâng, a spus: «Nu plângeți pentru mine, plângeți pentru Ierusalim». Prorocea ce se întâmplă astăzi. începând de mâine ce era armonie se va preschimba în discordie. Ce era bucurie va fi înlocuit cu doliu. Ce era pace va face loc unui război care va dura până într-un viitor atât de îndepărtat, încât nu reușim nici măcar să-i visăm sfârșitul.”

Nimeni nu a spus nimic, pentru că nimeni nu știa de ce se află acolo. Trebuia oare să mai ascultăm o predică despre năvălitorii care se numeau singuri „cruciați”?

Coptul ne-a lăsat să fierbem un pic, nedumeriți. Și, după o lungă tăcere, ne-a lămurit:

„Ei pot nimici orașul, dar nu pot isprăvi cu tot ceea ce el ne-a învățat. De aceea, e nevoie ca această cunoaștere să nu aibă aceeași soartă ca zidurile, casele și străzile noastre. Dar ce este cunoașterea?

Nu este adevărul absolut despre viață și moarte, ci ceea ce ne ajută să trăim și să înfruntăm greutățile vieții zilnice. Nu este știința din cărți, care slujește doar ca să nască discuții zadarnice despre ce s-a întâmplat ori se va întâmpla, ci înțelepciunea care sălășluiește în inima bărbaților și a femeilor de bună-credință” .

Coptul a spus: „Sunt un învățat și, deși am petrecut toți anii aceștia căutând și clasificând obiecte antice, notând date și discutând politică, nu știu ce să spun. Dar în clipa asta cer Energiei Divine să-mi purifice inima. Voi îmi veți pune întrebări iar eu le voi răspunde. În Grecia Antică așa învățau maeștrii: discipolii îi întrebau lucruri la care nu se gândiseră niciodată înainte, dar la care se vedeau nevoiți să răspundă”.

„Și ce vom face cu răspunsurile?” a întrebat cineva.

„Unii vor scrie ce spun eu. Alții își vor aminti cuvintele. Dar important este ca la noapte să plecați în cele patru zări, răspândind ce ați auzit. Astfel, sufletul Ierusalimului va fi păstrat. Și într-o zi îl vom putea reconstrui nu doar ca oraș, ci ca loc de unde din nou va izvorî înțelepciunea și unde pacea va domni iarăși.”

„Toți știm ce ne așteaptă mâine, a spus alt bărbat. N-ar fi mai bine să vorbim cum să cădem la pace sau să ne pregătim pentru luptă?”

Coptul s-a uitat la sacerdoții care erau lângă el și, pe urmă, s-a întors spre mulțime:

„Nimeni nu știe ce ne aduce ziua de mâine, fiindcă fiecărei zi îi ajunge răul sau binele ei. Întrebând ce doriți să aflați, uitați de soldații din afara zidurilor și de frica dinăuntru. Averea noastră nu va însemna să spunem celor care vor moșteni pământul ce s-a petrecut în ziua de azi; lăsați asta în seama istoriei. Vom vorbi, așadar, despre viața noastră de zi cu zi, despre greutățile pe care am fost nevoiți să le înfruntăm. Doar asta va avea căutare în viitor, pentru că nu cred că se vor schimba multe lucruri în următorii o mie de ani”.

pag. 19 - 24