Viața înseamnă o serie de probleme. Vrem să suspinăm din cauza lor sau vrem
să le rezolvăm? Vrem să-i învățăm și pe copiii noștri să le rezolve?
Disciplina reprezintă setul fundamental de instrumente cerut pentru a
soluționa problema vieții. Fără disciplină nu putem soluționa nimic.
Printr-o disciplină parțială
putem rezolva doar unele probleme. Cu o disciplină totală
putem soluționa toate problemele.
Viața este dificilă
pentru că procesul
de a te
confrunta cu probleme și de a le soluționa este unul
dureros. Problemele, în funcție de
natura lor, deșteaptă
în noi frustrare,
mâhni-re, tristețe, singurătate, vină, regret, mânie, frică, anxietate,
chin sau disperare. Acestea sunt sentimente inconfortabile, deseori foarte
inconfortabile, la fel de dureroase ca o durere fizică, egalând uneori cele mai
rele dureri fizice. Într-adevăr, acest
lucru se întâmplă
din cauza durerii
pe care o
simțim atunci când evenimentele
sau conflictele pe care le trăim se transformă
în probleme. Și
pentru că viața
posedă o serie
nesfârșită de probleme, ea este totdeauna dificilă și plină de durere –
ca și de bucurie, de altfel.
Totuși, abia în
acest întreg proces
de confruntare cu problemele și
de soluționare a lor viața
își găsește sensul.
Problemele sunt tăietura
ce face distincția
dintre succes și
eșec. Ele ne
provoacă curajul și
înțelepciunea; într-adevăr, problemele sunt cele ce creează curajul și
înțelepciunea. Din cauza
problemelor pe care
le avem, creștem
din punct de
vedere mental și
spiritual. Când dorim
să încurajăm dezvoltarea
spiritului uman, noi
provocăm și încurajăm
capacitatea umană de
a soluționa probleme,
exact așa cum
în mod deliberat le dăm copiilor
la școală probleme de rezolvat.
Prin durerea pe
care o suferim,
rezolvând și confruntându-ne cu probleme, învățăm. Așa cum
spunea Benjamin Franklin:
„Lucrurile care dor
instruiesc.“ Din acest
motiv, oamenii înțelepți învață
să nu se
teamă de probleme,
ci să le spună bun venit și astfel să spună bun
venit durerii aduse de probleme.
Mulți dintre noi nu sunt atât de înțelepți. Temându-ne de durerea
implicată, aproape toți, într-o măsură mai mare sau mai mică,
încercăm să evităm
problemele. Le amânăm
în speranța că
vor dispărea. Le
ignorăm, le uităm,
pretindem că nu există. Luăm
chiar medicamente care să ne ajute să le ignorăm, încercând ca prin amorțirea
noastră față de dureri să uităm problemele
care le cauzează.
Mai degrabă încercăm să ocolim problemele decât să le
înfruntăm. Încercăm să fugim de ele, în loc să suferim trecând prin ele.
Această tendință de a evita problemele și suferințele inerente lor reprezintă
baza oricărei boli
mintale umane. Pentru
că mulți dintre noi au această
tendință într-un grad mai mare sau
mai mic, mulți
dintre noi sunt
bolnavi mintal într-un
grad mai mare sau mai mic, lipsiți, adică, de o sănătate mentală completă.
Unii dintre noi
sunt în stare
să facă ocoluri
extraordinare pentru a evita problemele și suferința pe care ele o
cauzează și să depășească mult limita a ceea ce este în mod clar bine și
rațional, în încercarea de a găsi o cale mai ușoară de
ieșire, construind cele
mai elaborate fantezii
în care să
trăiască, uneori excluzând
total realitatea. Sau
așa cum spune succint și elegant
Carl Jung: „Nevroza este totdeauna un substitut pentru o suferință legitimă.“
Dar substitutul însuși ajunge în cele din urmă mai dureros decât suferința
legitimă pe care
el ar fi
trebuit să o
evite. Nevroza devine ea însăși
cea mai mare problemă. |