GAIA

După lectura acestui volum, înțelegem că relația dintre noi, oamenii și Gaia este asemănătoare cu cea dintre niște celule și corpul din care ele fac parte fără a fi indispensabile; depinde doar de noi dacă ne asumăm rolul firesc și ne dedicăm bunăstării întregului corp sau, ca niște celule mutante, uităm de restul organismului, ba chiar îi facem rău, urmând să suportăm consecințele: o extincție față de care orice altă catastrofă din trecutul umanității reprezintă o glumă nevinovată.

Această carte a reprezentat, la data primei apariții în limba engleză, o piatră de hotar în domeniile ecologiei și științelor planetare, declanșând numeroase dezbateri, inițiind direcții noi de cercetare și, nu în ultimul rând, oferind o bază științifică pentru sentimentul unic pe care îl simțim fiecare dintre noi când ne aflăm în mijlocul naturii. În prezent, nici o discuție aprofundată din domeniile menționate nu poate să nu țină seama de Teoria Gaia.

1. INTRODUCERE

În timp ce scriu aceste rânduri, două nave spațiale Viking înconjoară planeta noastră vecină, Marte, așteptând instrucțiuni de asolizare de pe Pământ. Misiunea lor este să caute viață, sau indicii de viață, de acum sau din trecutul îndepărtat. Cartea aceasta este de asemenea despre căutarea vieții și expediția în căutarea Gaiei este o încercare de a găsi cea mai mare creatură vie de pe Pământ. Călătoria noastră s-ar putea să nu scoată la lumină nimic altceva decât varietatea aproape infinită a formelor de viață care au proliferat la suprafața Pământului sub învelișul protector transparent de aer și care constituie biosfera. Dar dacă Gaia există, atunci s-ar putea să ne dăm seama că noi înșine și toate celelalte
lucruri vii suntem părți și parteneri ale unei ființe imense care în totalitatea ei are puterea de a menține planeta noastră ca habitat corespunzător și confortabil pentru viață.

Căutarea Gaiei a început acum mai bine de cincisprezece ani, când NASA (Administrația Națională pentru Aeronautică și Spațiu! a SUA) a făcut primele planuri pentru căutarea vieții pe Marte. Este prin urmare corect și cuviincios ca această carte să înceapă cu un omagiu dedicat fantasticei călătorii marțiene a celor doi nordici mecanici.

În primii ani al deceniului ‚60, am vizitat adesea laboratoarele Jet Propulsion ale Institutului de Tehnologie al Californiei din Pasadena în calitate de consultant al unei echipe, care mai târziu avea să fie condusă de către cel mai competent dintre biologii spațiali – Norman Horowitz, al cărei obiectiv principal era să conceapă căi și metode de a detecta viața pe Marte și pe alte planete. Deși rolul meu determinat era să consiliez în probleme relativ simple de proiectare a instrumentelor, fiind unul dintre cei a căror copilărie a fost luminată de scrierile lui Jules Veme și Olaf Stapledon!, am fost încântat să am șansa de a discuta la prima mână planurile de explorare ale planetei Marte.

Pe vremea aceea, planificarea experimentelor se baza în cea mai mare parte pe presupunerea că dovezile de existență a vieții pe Marte vor fi cam aceleași cu cele privind viața pe Pământ. Astfel, una dintre seriile de experimente propuse implica trimiterea a ceva care, de fapt, era un laborator de microbiologie automat care să ia probe din solul marțian și să aprecieze cât este acesta de potrivit să susțină bacterii, ciuperci sau alte microorganisme. Experimente suplimentare legate de sol erau proiectate să caute substanțe chimice a căror prezență ar fi indicat viața în acțiune: proteine, aminoacizi și mai ales substanțe optic active cu proprietatea pe care o are materia organică de a răsuci în sens antiorar o rază de lumină polarizată.

După vreun an, și poate pentru că nu eram direct implicat, euforia datorată asocierii mele cu această problemă fascinantă a
început să slăbească și m-am pomenit punând unele întrebări de-a dreptul pragmatice cum ar fi: „Cum putem fi siguri că modul de viață marțian, dacă există așa ceva, se va dezvălui experimentelor bazate pe stilul de viață pământean?” Ca să nu mai spun despre întrebări mai dificile de tipul: „Ce este viața și cum ar putea fi ea recunoscută?”

Unii dintre colegii mei încă îndârjiți de la Jet Propulsion Laboratories au înțeles greșit scepticismul meu luându-l drept o
deziluzie cinică și pe bună dreptate au întrebat: „Bine, dar atunci ce ar trebui să facem?” Pe atunci nu am putut decât să răspund vag: „Eu aș căuta o scădere a entropiei, întrucât aceasta ar trebui să fie o proprietate comună tuturor formelor de viață.” Lesne de înțeles, acest răspuns a fost considerat în cel mai bun caz nepractic și în cel mai rău de-a dreptul o aiureală, căci puține concepte fizice au produs atâta confuzie și neînțelegere ca acela al entropiei

Este aproape sinonim cu dezordinea și totuși, ca măsură a vitezei de disipare a energiei termice a unui sistem, poate fi exprimat precis în termeni matematici. A fost blestemul generațiilor de studenți și este asociat cu groază în mintea multora cu declinul și descompunerea, deoarece exprimarea sa în a doua lege a termodinamicii (care sugerează că toată energia se va împrăștia în cele din urmă sub formă de căldură uniform distribuită și nu va mai fi disponibilă pentru realizarea de lucru mecanic util) implică decăderea și moartea predestinate și inevitabile ale Universului.

Deși sugestia mea timidă a fost respinsă, ideea de a căuta o reducere sau o inversare a entropiei ca semn al existenței vieții
mi s-a întipărit în minte. A crescut și s-a dezvoltat rodnic până când, cu ajutorul colegilor mei Dian Hitchcock, Sidney Epton și mai ales Lynn Margulis, a evoluat într-o ipoteză care este subiectul acestei cărți.

Întors acasă, în liniștita zonă rurală din Wiltshire, după vizitele mele la Jet Propulsion Laboratories, am avut timp să meditez mai mult la natura reală a vieții și la cum ar putea fi ea recunoscută oriunde și sub orice înfățișare. M-am așteptat să descopăr undeva în literatura științifică o definiție clară a vieții ca fenomen fizic, pe care s-ar fi putut baza proiectarea unor experimente de detectare a vieții dar am fost surprins să aflu cât de puțin se scrisese despre natura însăși a vieții. Interesul actual pentru ecologie și aplicarea analizei de sistem la biologie erau abia la început și, la vremea aceea, în privința științelor vieții, încă persista acel aer de atmosferă academică din sala de curs. Se acumulase o sumedenie de date privind fiecare aspect imaginabil al speciilor vii, de la cele mai exterioare până la cele mai intime părți ale lor dar, în toată această uriașă enciclopedie, fondul problemei, viața însăși, era aproape complet ignorată. În cel mai bun caz, literatura suna ca o culegere de rapoarte ale unor experți, ca și cum un grup de oameni de știință din altă lume ar fi luat cu ei
acasă un televizor și l-ar fi examinat. Chimistul ar fi spus că este făcut din lemn, sticlă și metal. Fizicianul ar fi spus că radiază căldură și lumină. Inginerul ar fi spus că roțile pe care stă sunt prea mici și rău poziționate pentru ca să poată rula lin pe o suprafață plană. Dar nimeni nu ar fi spus ce este.

Această aparentă conspirație a tăcerii s-ar putea să se fi datorat parțial divizării științei în discipline separate, fiecare specialist presupunând că treaba a fost făcută de altcineva. Unii biologi ar putea crede că fenomenul vieții este descris corespunzător de vreo teoremă a fizicii sau a ciberneticii iar unii fizicieni ar putea presupune că este descris efectiv în scrierile obscure de biologie moleculară pe care odată și odată își va face timp să le citească. Dar cea mai probabilă cauză a opacități i minților noastre față de acest subiect este aceea că noi deja avem un program rapid, foarte eficient de recunoaștere a vieți i în instinctele noastre moștenite, în memoria noastră „read-only” cum ar putea fi numită în tehnologia computerelor. Recunoașterea de către noi a lucrurilor vii, atât animale cât și vegetale, este instantanee și automată și tovarășele noastre, celelalte creaturi din lumea animală, par să aibă aceeași aptitudine. Acest proces de recunoaștere, puternic și eficient dar inconștient, s-a dezvoltat fără îndoială la început ca un factor de supraviețuire. Orice e viu poate fi comestibil, ucigător, prietenos, agresiv sau o potențială pereche, toate lucruri de importanță vitală pentru bunăstarea noastră și pentru continuitatea existenței noastre. Totuși, sistemul nostru automat de recunoaștere pare să ne fi paralizat capacitatea de a ne gândi conștient la o definiție a vieții. Căci de ce am avea nevoie să definim ceea ce, grație programului cu care suntem dotați din fabricație, este evident și imposibil de confundat în toate manifestările sale? Poate că tocmai din acest motiv este un proces reflex care operează fără control conștient, ca pilotul automat al unui avion.

Nici chiar știința nouă a ciberneticii nu a abordat problema, deși se ocupă de modul de funcționare al tuturor felurilor de
sisteme, de la simplitatea unui rezervor de apă controlat de o supapă și până la procesul de control vizual complex care permite ochilor dumneavoastră să parcurgă această pagină. Într-adevăr, s-a spus și s-a scris mult despre cibernetica inteligenței artificiale dar problema definirii viații reale în termeni cibernetici rămâne nerezolvată și este rareori discutată.

În secolul acesta puțini fizicieni au încercat să definească viața. Bernal, Schroedinger și Wigner au ajuns cu toții la aceeași
concluzie generală, că viața este un membru al acelei clase de fenomene reprezentate de sistemele deschise sau continue capabile de a-și micșora entropia internă pe seama substanțelor sau a energiei gratuite luate din mediul înconjurător și eliminate ulterior într-o formă degradată. Această definiție nu este dificil de înțeles dar este mult prea generală pentru a se aplica la problema specifică a detectării vieții. O parafrază grosieră ar fi aceea că viața este unul dintre acele fenomene care se desfășoară oriunde există un flux îndestulător de energie. Este caracterizată printr-o tendință de a se modela sau de a se fasona singură dar pentru a face asta trebuie întotdeauna să excrete produse inferioare în vecinătate.

Putem vedea acum că această definiție s-ar putea aplica și vârtejurilor dintr-o apă curgătoare, uraganelor, flăcărilor sau chiar frigiderelor și multor altor aparate făcute de oameni. O flacără ia o formă caracteristică în timp ce arde și are nevoie de o aprovizionare corespunzătoare cu combustibil și aer pentru a se întreține, și suntem în prezent mult prea conștienți că flăcările jucăușe și căldura plăacută ale unui foc deschis trebuie plătite cu pierderile de căldură și cu degajarea de gaze poluante.