CALATORIA

În anul 1992, Brandon Bays a fost diagnosticată cu o tumoare de mărimea unei mingi de baschet, care a determinat-o să înceapă o călătorie absolut remarcabilă, ce a condus-o către revelarea propriului suflet, către eliberare și către vindecare. Șase săptămâni și jumătate mai târziu, aparatele de scanare ale medicilor au declarat-o pe Brandon perfect sănătoasă – fără medicamente și fără vreo operație chirurgicală.

Procesul de autovindecare prin care a trecut Brandon a fost de o originalitate absolută, permițându-le apoi altor mii de oameni să se elibereze de blocajele lor fizice și emoționale. În cartea de față, Brandon ne împărtășește tehnicile sale unice, profund transformatoare.

CÃLÃTORIA ne permite să ajungem direct la cauza ultimă a problemelor cu care ne-am confruntat vreme îndelungată, după care ne oferă instrumentele de care avem nevoie pentru a ne rezolva definitiv aceste probleme. Aceste tehnici incredibil de puternice conduc la rezultate uluitor de profunde și de durabile. Durerile cronice pur și simplu dispar. La fel și anxietatea, depresia și blocajele sexuale, mânia, durerea și lipsa prețuirii de sine, dependențele și bolile de orice fel. Prin tehnicile sale descrise într-un limbaj ușor de înțeles, fără termeni de specialitate, cartea CÃLÃTORIA îți permite să:

Aprecieri pentru „Călătoria” 7
Scrisoare de la Brandon 9
Introducere 11

The Journey

1 17
2 24
3 28
4 31
5 34
6 37
7 42
8 53
9 60
10 65
11 70
12 88
13 103
14 118
15 122
16 127
17 140
18 152
19 155
20 162
21 166
22 172
23 177
24 182
25 190
26 193
27 201
28 211
29 începe Călătoria ta 228

Date de contact 231
Seminarii: Informații și resurse 232
Programul de formare ca practician acreditat Journey® 236
Instrumentele Călătoriei 239
Instrucțiuni generale pentru aplicarea procesului 239
Instrucțiuni referitoare la Călătoria Emoțională 240
Instrucțiuni referitoare la Călătoria Fizică 247
Instrucțiuni pentru lucrul cu copiii 249
30 Schema procesului 251
Călătoria Emoțională - Privire de ansamblu 251
Procesul Călătoriei Emoționale 252
Călătoria Emoțională - Exercițiul Focului de Tabără 255
Călătoria Emoțională- Exercițiul Integrării în Viitor 258
Călătoria Emoțională - Scrisoare către tine 259
Călătoria Emoțională - Rezolvarea problemelor care pot apărea 261
Cei zece pași ai Călătoriei Fizice 263

Nota autoarei 273
Mulțumiri 275

Aceasta este o carte despre libertate, despre libertatea de a-ți trăi viața exact așa cum ai visat întotdeauna să o trăiești.

Cu toții avem probleme care ne limitează sau care ne fac să ne simțim prinși într-o capcană, cum ar fi sentimentele de mânie, de depresie, de durere, anxietate sau teamă. Unii oameni nu reușesc să își definească aceste sentimente, dar simt că viața ar trebui să însemne ceva mai mult decât ceea ce trăiesc ei. Alții se simt pur și simplu niște ratați. Mulți dintre ei cad pradă dependențelor, iar unii chiar se îmbolnăvesc de boli grave, care le pun în pericol viața.

Oricât de gravă ar fi problema cu care te confrunți și oricât de mult te-ai luptat cu ea până acum, tu ai posibilitatea să te eliberezi și să te vindeci, devenind astfel complet.

Tu ai capacitatea de a ajunge chiar la rădăcina acestor probleme. La acest nivel, le poți rezolva și te poți detașa în sfârșit de ele, eliberându-te, astfel încât să îți poți trăi viața la potențialul tău maxim, ca expresie plenară a sinelui tău real.

După experiența profund transformatoare prin care mi-am vindecat în mod natural o tumoare în numai șase săptămâni și jumătate, eu am descoperit o bucurie nesfârșită și o senzație de libertate care nu m-a mai părăsit de atunci. Acesta a devenit darul neprețuit al vieții mele.
Am scris cartea de față în semn de recunoștință profundă față de călătoria prin care am trecut. Speranța mea este că ea va fi un instrument viu care te va inspira să te îmbarci în propria ta călătorie interioară. Îți doresc să descoperi cu această ocazie bucuria infinită care reprezintă esența ființei tale.

1

În acea dimineață de vară a anului 1992, m-am trezit cu revelația că trebuie să înfrunt în sfârșit cauza care mi-a făcut burta să îmi crească atât de mult în ultimele luni. Nu mai puteam rămâne la nesfârșit în faza de negare. O parte din conștiința mea știa că în corpul meu se ascunde o realitate extrem de neplăcută și că trebuia să îmi fac în sfârșit analizele medicale necesare.

Nu-mi doream să cred că sunt „bolnavă” sau că ceva „nu este în regulă” în interiorul meu. La urma urmelor, întotdeauna am făcut ceea ce trebuia! Întreaga viață am fost extrem de conștientă de sănătatea mea, iar în ultimii 12 ani mi-am luat toate precauțiile necesare pentru a nu mă îmbolnăvi. Mâncam numai alimente vii, vegetariene, beam numai apă pură, filtrată, și făceam sărituri pe o mini-trambulină în fiecare zi. Locuiam într-o căsuță mică pe plaja din Malibu, în California, și respiram astfel zilnic numai aer curat, încărcat cu aerosoli. Dar cel mai important lucru, datorită activității direcționate către creșterea mea personală din ultimii ani, nu mai trebuia să îmi focalizez în mod deliberat gândurile asupra afirmațiilor pozitive, întrucât mintea mea era orientată în mod natural către acestea. Aveam o căsnicie în care mă simțeam profund împlinită, îmi iubeam la nebunie copiii, și peste toate, îmi plăcea munca pe care o desfășuram și mă simțeam recunoscătoare pentru acest lucru. Călătoream în întreaga lume ținând seminare și inspirându-i pe ceilalți oameni să își cultive și să își întrețină o stare de sănătate perfectă. Ce mai – viața mea reflecta perfect tot ce îmi dorisem vreodată.

Mi-am petrecut întreaga viață participând la cele mai variate seminare și cursuri pe tema autoperfecționării și am învățat tot ce am putut despre vindecarea corpului și a spiritului. Aveam convingerea că îmi trăiesc viața la unison cu principiile sănătății și ale bunăstării, în sensul că nu mă limitam doar să vorbesc despre aceste principii, ci chiar le puneam în practică. Cu toate acestea, m-am trezit cu un abdomen atât de umflat încât păream gravidă (știam însă foarte bine că nu sunt). Cum era posibil așa ceva, de vreme ce făcusem tot ce trebuia să fac pentru a-mi prezerva starea de sănătate?

Stânjenită și rușinată, nu mi-am putut recunoaște temerile nici măcar în fața celor mai apropiați prieteni. La urma urmelor, eu eram „marea expertă” unanim recunoscută care le preda altora ce trebuie să facă pentru a-și recăpăta și menține starea de sănătate! Și totuși, abdomenul meu devenise atât de umflat încât nu-mi mai puteam închide fermoarul la pantaloni!

Timp de mai bine de 15 ani m-am ocupat numai de terapii vindecătoare naturiste și alternative. Cu toate acestea, acum, pusă în fața unei potențiale boli grave, mă simțeam terorizată de gândul de a mă duce la medic pentru un control „de rutină”. Deși eram conștientă de necesitatea urgentă a unui diagnostic medical corect, nu știam de unde să încep și la cine să apelez mai întâi.

Neavând curajul să le telefonez prietenilor mei și neștiind la cine altcineva să apelez, m-am decis să încerc la librăria locală. Am trecut în revistă cărțile de pe rafturi și am găsit una scrisă de o femeie-chirurg specializată în probleme de sănătate ale femeilor, dar care era renumită pentru faptul că nu se grăbea să le extirpe acestora organele bolnave înainte de a încerca toate celelalte opțiuni. M-am gândit să apelez la ea, așa că am sunat la numărul de telefon indicat la sfârșitul cărții. Spre surpriza mea, am reușit să aranjez o consultație într-un interval de timp de numai șase săptămâni.

În tot acest timp, pântecul meu a continuat să se umfle, iar ciclul meu s-a deranjat complet, începând cu mult timp înainte de perioada lui normală. În noaptea de dinaintea consultației, mi-am luat inima-n dinți și i-am spus despre ce este vorba uneia dintre prietenele mele cele mai bune, Catherine, pe care am rugat-o să mă însoțească la medic.

Când am ajuns împreună la biroul doctoriței, mi s-a făcut rău la gândul bolii pe care mi-ar putea-o diagnostica aceasta. În timp ce stăteam de vorbă cu Catherine, așteptând să îmi vină rândul, întregul corp mi s-a acoperit cu o transpirație rece, în timp ce valuri succesive de frică mă aduceau în pragul isteriei. După o oră și jumătate, asistenta a venit în sfârșit și ne-a chemat înăuntru. Examinarea a durat 45 de minute și a fost extrem de amănunțită, părând să nu se mai termine. În tot acest timp, doctorița nu mi-a spus practic nimic, în timp ce eu așteptam terorizată să aud verdictul fatal.

Când în sfârșit a terminat, s-a întors liniștită către mine și m-a privit drept în ochi. Mi-a spus atunci, cu o voce blândă, dar lipsită de emoție: „Brandon, ai în pântec o tumoare de mărimea unei mingi de baschet. Este ca și cum ai fi gravidă în luna a cincea”.

În timp ce încercam cu disperare să înțeleg ce îmi spunea, totul se învârtea în mintea mea. Am făcut o tentativă tragică de a glumi, spunându-i: „Haideți, doamna doctor, nu credeți că exagerați puțin? O tumoare de mărimea unei mingi de baschet – nu este cam mult? La urma urmelor, o minge de baschet este cam atât de mare!” I-am indicat cu mâinile mărimea unei mingi de baschet, zâmbindu-i neîncrezătoare, dar simțindu-mă complet nelalocul meu.

Fără să răspundă în niciun fel tentativei mele de a o da în glumă, tonul ei a devenit ferm și chiar tăios: „Ai fi preferat să îi spun o minge de volei? Uite, atât de mare e! (mi-a indicat mărimea unei mingi de volei). Și asta nu e totul: din cauza mărimii ei, ea îți strivește și celelalte organe interne. Nu ți s-a întâmplat să îți pierzi respirația în ultima vreme?”

I-am confirmat spășită din cap și am murmurat că am crezut că acest lucru se datorează unei balonări interioare și creșterii mele în greutate din ultima vreme. Doctorița mi-a răspuns: „Se datorează acestei tumori, acestei mase din zona pelviană, care s-a extins din această zonă până la nivelul cutiei toracice [mi-a atins apoi corpul, indicându-mi exact cât de mult spațiu ocupa tumoarea], iar acum îți apasă pe diafragmă, împiedicându-te să respiri. De fapt, a crescut atât de mult încât trebuie să te internezi chiar astăzi în spital pentru a-ți fi înlăturată pe cale chirurgicală”.

Parcă m-ar fi lovit cu un ciocan în moalele capului! Am mai făcut câteva încercări stupide de a degaja atmosfera, după care am renunțat și am întrebat-o dacă pot să-i vorbesc în particular.

În timp ce mergeam pe coridor, Catherine sporovăia într-una, punându-i tot felul de întrebări doctoriței. Am înțeles că dorea să-mi ofere răgazul necesar pentru a-mi reveni și pentru a-mi aduna puterile. Când am ajuns în biroul ei particular, am luat loc și am întrebat-o pe doctoriță ce trebuie să înțeleg exact și care sunt opțiunile mele reale. Cu cât răspunsul ei se prelungea, cu atât mai dramatică părea situația. „Singura ta opțiune, mi-a spus ea, este operația chirurgicală, și aceasta făcută de urgență”.

Inima a început să îmi bată nebunește. Mă simțeam ca un animal prins în capcană. În cele din urmă, a trebuit să îi spun doctoriței: „Nu pot să fac așa ceva. Eu nu cred decât în vindecarea minții și corpului. Îmi desfășor întreaga activitate în acest domeniu. De aceea, trebuie să aplic ceea ce le spun oamenilor. Cât timp îmi dați?”

Mi-a răspuns că nu ar trebui să iau în derâdere ce mi-a spus. „Nu te înțeleg, Brandon. Nu este vorba doar de mărimea tumorii. Principala mea grijă este să nu mori în câteva zile din cauza sângelui pe care îl pierzi. Așa-zisul tău ciclu nu are nimic de-a face cu menstruația. Este o hemoragie internă”.

Am început să negociez cu doctorița, încercând să găsesc contraargumente inteligente și logice pentru tot ce-mi spunea ea. I-am spus că nu doresc să îmi risc viața, dar am nevoie de un anumit timp pentru mine, pentru a încerca tot ce știu în domeniul autovindecării.

Am întrebat-o: „Ce s-ar întâmpla dacă aș putea opri hemoragia prin hipnoză medicală, prin homeopatie sau prin alte mijloace naturiste? Cât timp mi-ați da atunci?” Doctorița a scuturat din cap, exasperată, după care mi-a spus pe un ton ferm, deși nu lipsit de blândețe și ușor condescendent: „Brandon, îmi pari o persoană onestă. Eu însămi cred în medicina alternativă atunci când diagnosticul o permite, dar tumoarea ta pelviană este prea mare pentru a ne putea gândi la așa ceva”.

Mi-a indicat nenumăratele cărți din rafturile bibliotecii, ca și cum acestea ar fi putut depune mărturie pentru ceea ce dorea să îmi spună, apoi a continuat: „În toate aceste cărți, nu există nici măcar un singur caz cunoscut al vreunei femei care să își fi vindecat prin alte mijloace o tumoare canceroasă de dimensiunea celei pe care o ai tu. Oricât de bune ar fi intențiile tale, nu am dreptul să te las să părăsești acest birou. Meseria mea este salvarea vieților oamenilor, iar ție nu îți pot salva viața decât internându-te chiar astăzi în spital”.

„Dar dacă ați putea să îmi acordați un anumit timp, cât timp aș avea la dispoziție?” am continuat să îmi susțin eu cauza. În cele din urmă, după încă 30 de minute de negocieri intense, am ajuns la o înțelegere: dacă voi reuși să îmi opresc hemoragia internă în următoarele două zile, aveam la dispoziție o lună pentru a aplica orice tratament naturist doresc. În schimb, dacă simptomele se înrăutățeau, trebuia să o sun imediat, iar dacă după o lună tumoarea nu avea să dispară complet, trebuia să mă întorc și să îi las pe chirurgi să facă ce știau ei mai bine, adică să o elimine prin operație.

Când am ieșit din biroul doctoriței, am privit-o în ochii ei îngrijorați și mi-am dat seama că îi păsa cu adevărat de mine. Pe de altă parte, am înțeles că nu îmi acorda nicio șansă în ceea ce privește procesul de autovindecare. Și-a luat rămas bun de la mine spunându-mi pe un ton atotștiutor: „Ne vedem într-o lună”. I-am simțit în voce certitudinea că operația chirurgicală era destinul meu.

Cu inima bătându-mi în continuare năvalnic, am ieșit afară, în soarele californian, și m-am simțit de parcă aș fi ieșit dintr-o închisoare. Deși nu mi-a plăcut niciodată orașul Los Angeles, în acea zi mi s-a părut cel mai frumos loc din lume. Copacii păreau să strălucească în razele soarelui, aerul era înmiresmat, iar eu mă simțeam incredibil de norocoasă că sunt în viață. Toate simțurile mele erau trezite și sensibile la maxim. Viața mi se părea o comoară neprețuită.

În acea clipă s-a întâmplat ceva important. Mi s-a părut că timpul s-a oprit în loc. Orice teamă mi-a dispărut complet, făcând loc unei stări de calm profund, pe fundalul căreia am „știut” că am primit un apel la trezire și că această tumoare era de fapt un dar al vieții, că avea un mesaj important să-mi transmită și că voi reuși să mă vindec într-un fel sau altul.

Dintr-odată, nu se mai punea problema dacă o să mă vindec, ci cum.

Deși nu știam încă în ce urma să constea călătoria vindecării mele, am înțeles în acel moment că acea parte a ființei mele care a creat tumoarea avea să-și asume inclusiv responsabilitatea pentru vindecarea ei. Am simțit atunci o stare de inocență și de încredere absolută în faptul că voi fi ghidată și ajutată să descopăr mesajul pe care dorea să mi-l transmită această tumoare pelviană.

Așa a început călătoria vindecării mele.

2

În timp ce continuam să stau sub soarele care strălucea în Los Angeles în acele momente de pace, când timpul părea să se fi oprit în loc, am simțit că întreaga mea viață de până atunci a avut rostul de a mă conduce către acest punct. Prin minte au început să îmi treacă cele mai variate gânduri referitoare la tehnicile vindecătoare spirituale, mentale și corporale pe care le experimentasem până atunci.

Am simțit atunci o recunoștință profundă pentru tot ce am învățat de-a lungul timpului, pentru toți profesorii de la care am învățat aceste lucruri și pentru toate cazurile pe care le-am studiat, ale unor oameni diagnosticați cu boli mai grave ca a mea, dar care au reușit să se vindece singuri, dând dovadă de un mare curaj. Nu numai că am citit și am studiat sute de astfel de cazuri, dar de-a lungul anilor de practică am avut privilegiul de a ajuta eu însămi foarte mulți oameni să se vindece cu ajutorul terapiilor recomandate de mine. Am înțeles cu această ocazie că experiențele lor au fost un exemplu pe care acum a sosit vremea să îl urmez eu însămi, lăsându-mă inspirată inclusiv de curajul lor. Știam că dacă a existat o singură persoană care a reușit să se vindece singură la nivel celular, însemna că orice om poate face același lucru. De aceea, nu aveam nici cea mai mică îndoială că acest lucru era posibil. Singurul lucru pe care nu îl știam încă era în ce va consta propria mea călătorie vindecătoare.

Dându-mi seama că am rămas scufundată o vreme în gândurile mele și că prietena mea Catherine se afla încă lângă mine, m-am întors și i-am spus: „Cel puțin, am la dispoziție o lună. Haide să bem un suc natural de fructe. Mă simt cam tulburată și simt nevoia să prind puțină forță”.

Ajunsă într-un restaurant naturist, l-am sunat pe soțul meu, Don, care se afla într-un turneu de seminare cu Anthony Robbins, cel mai cunoscut profesor în domeniul creșterii personale din America. I-am spus vestea încercând să nu par excesiv de preocupată: „Îți mai amintești de consultația medicală pe care mi-am programat-o pentru astăzi, ca să văd de ce mi s-a umflat atât de tare pântecul?”

„A, da, mi-a răspuns el. Cum a mers?”

„Ei bine, se pare că am o tumoare de mărimea unei mingi de baschet. Din fericire, am obținut o lună ca să încerc să scap de ea”.

A urmat o pauză interminabilă. Se pare că Don rămăsese fără cuvinte.

În cele din urmă, mi-a spus: „La naiba! Numai o lună?”

Pentru un doctor în filozofie și un erudit de talia lui, părea că își găsește foarte greu cuvintele. Murmurând ceva neinteligibil, i-a dat telefonul lui Tony, care era totodată și șeful meu. Trebuie să recunosc că nu mă așteptam la așa ceva. Mă simțeam expusă și prinsă la colț, dar am încercat să par veselă și încrezătoare. I-am spus: „Salut, Tone. Nu știu dacă ai observat, dar burta mea a crescut cam mult în ultimele luni” (de fapt, eu credeam că am reușit să ascund destul de bine acest lucru, îmbrăcându-mă cu rochii lungi și romantice, de tip chimono).

„Sincer să fiu, Brandon, am cam observat”, mi-a răspuns el.

Dintr-odată, m-am simțit stânjenită și mi-am cam pierdut entuziasmul. După o pauză lungă în care nu am știut ce să spun, cuvintele au ieșit dintr-odată din mine, așa că i-am spus aproape fără nicio pauză între ele: „Ei bine, tocmai mi-a fost diagnosticată o tumoare de mărimea unei mingi de baschet și am la dispoziție numai o lună pentru a mă vindeca singură de ea”.

A urmat o nouă pauză lungă, în care eu mă așteptam să primesc un răspuns umilitor pentru mine. Pe neașteptate, Tony mi-a spus pe un ton încurajator și blând: „Nu-ți face probleme, Brandon. Vei reuși cu siguranță. Ne vedem la Masterat” (un seminar care urma să se țină în Hawaii peste exact o lună).

Tony i-a dat apoi din nou telefonul lui Don, căruia i-am transmis pe scurt ce mi-a spus doctorița. L-am asigurat că o să încep să mă ocup chiar de astăzi de problema hemoragiei, după care am închis telefonul.

Am rămas o vreme lângă cabina telefonică, încă uimită de răspunsul lui Tony și reflectând la el: „Nu-ți face probleme, Brandon. Vei reuși cu siguranță…”. Mi-am dat seama cât de mare este încrederea pe care mi-o acordă, dar și certitudinea lui în procesul de vindecare rapidă pe care îl poate desfășura orice corp la nivel celular. Mi-am spus în sinea mea: „Are dreptate. aceste lucruri chiar se petrec și sunt extrem de rapide. De aceea, trebuie să am grijă să nu le vorbesc de boala mea decât celor care știu acest lucru și care au această certitudine. Nu-mi pot permite să invit în mintea mea negativitatea bine intenționată a celor care își proiectează asupra mea îndoielile, temerile și simpatia lor greșită. La urma urmelor, nu am la dispoziție decât o singură lună. Timpul este foarte prețios pentru mine”.

Mi-am făcut atunci promisiunea solemnă că nu le voi vorbi despre boala mea decât acelor oameni despre care știam fără nicio îndoială că mă vor sprijini într-o manieră pozitivă, fiind absolut siguri că mă voi vindeca.

În final, nu le-am vorbit despre ea decât unui număr de opt oameni.

După prânz, m-am dus imediat la farmacia homeopatică locală și i-am povestit farmacistului despre tumoarea mea. Acesta mi-a sugerat câteva remedii homeopatice și din plante medicinale, inclusiv unul pentru oprirea hemoragiei, și m-a sfătuit să renunț la orice consum de cafeină, întrucât existau date care conduceau la concluzia că această substanță poate conduce la creșterea dramatică a mărimii unei tumori.

De la farmacie, am plecat direct acasă, unde am practicat un proces simplu de autovindecare neuro-lingvistică, pentru a-mi opri hemoragia internă. Peste o zi și jumătate, am rămas surprinsă și ușurată să constat că hemoragia a încetat aproape în totalitate (mi-au mai apărut doar câteva pete rare de sânge).

Am sunat-o atunci pe doctoriță. Auzind vestea, ea mi-a răspuns oarecum sceptică, dar totuși deschisă, fără să uite să mă avertizeze înainte de a încheia conversația: „… Dacă vreunul din simptome se înrăutățește, te rog să mă suni imediat”.

Abia după ce am pus telefonul în furcă mi-am dat seama că am reușit să îmi asigur o lună întreagă în care mă puteam simți în siguranță. M-am relaxat instantaneu și am oftat ușurată. Mi-am dat apoi seama că adevărata muncă de vindecare abia acum începea.

3

Într-un fel, simțeam o curiozitate și o deschidere aproape copilărești, întrebându-mă unde mă va conduce această călătorie. Pe de altă parte, eram pe deplin conștientă de faptul că am primit un „apel urgent la trezire” și că o lună de zile era o perioadă foarte scurtă de timp. De aceea, nu-mi puteam permite să risipesc nici măcar un singur moment din ea. Deși nu știam de unde să încep, am continuat să simt în interior acea „cunoaștere” care îmi spunea că voi fi ghidată și că tot ce trebuia să fac era să AM ÎNCREDERE.

Mi-am făcut atunci promisiunea că voi accepta toate gândurile care mă vor călăuzi și că VOI AVEA ÎNCREDERE în direcția în care mă vor ghida ele. Mi-am propus să fac tot ce îmi va sta în puteri, oricare ar fi rezultatele pe care le voi obține. Nu aveam nici cea mai mică îndoială că unul din aspectele principale ale călătoriei mele vindecătoare urma să constea în învățarea lecției pe care trebuia să mi-o transmită tumoarea mea. Știam că trebuia să descopăr toate amintirile emoționale și tiparele mentale nerezolvate rămase înregistrate în celulele mele, că trebuia să învăț lecțiile lor, iar în final să le rezolv și să mă eliberez de ele.

După ani de zile în care am lucrat în domeniul vindecării minții și corpului, aveam convingerea absolută că totul se întâmplă cu un scop precis. Dacă înveți lecția pe care doresc să ți-o predea boala sau blocajul fizic și te eliberezi astfel de problemele emoționale înmagazinate în interiorul celulelor, se produce o vindecare profundă pe toate nivelele ființei: emoțional, spiritual și fizic. Aceasta este singura modalitate prin care corpul se poate vindeca singur, în mod natural. Știam, de asemenea, că procesul de vindecare presupunea eliberarea de toate problemele emoționale nerezolvate înmagazinate în interiorul tumorii. Ce nu știam încă era în ce constau aceste probleme.

Pe de altă parte, știam că trebuie să îmi susțin corpul fizic prin toate modalitățile, întrucât acesta urma să elimine o cantitate uriașă de celule degenerate și toxice! De aceea, primul lucru pe care m-am decis să îl fac a fost să îmi purific organismul printr-o dietă adecvată, aplicând cele mai cunoscute terapii de purificare prin alimentație pe care le-am învățat de-a lungul anilor.

Chiar și până atunci consumam doar alimente pe care le consideram extrem de sănătoase, dar atunci m-am hotărât să îmi creez o dietă optimă, care să îmi asigure cel mai înalt nivel de energie posibil. Dacă până atunci fructele și legumele proaspete reprezentau doar 65-70% din dieta mea alimentară, de data aceasta m-am decis să măresc acest procent la 100%, incluzând foarte multe sucuri proaspăt stoarse. Am adăugat anumite enzime alimentare și mi-am amplificat semnificativ consumul de substanțe minerale. Am început să consum de asemenea anumite plante despre care știam că au un rol important în procesul de purificare a organismului. La toate acestea, am adăugat masajele corporale, pentru a-mi stimula sistemul limfatic, și purificările la nivelul colonului cu ajutorul clismelor, astfel încât atunci când purificarea emoțională va fi încheiată, corpul meu să se afle într-o condiție optimă, declanșând procesul de purificare la nivel fizic. Aceste prime măsuri erau terapii fizice, ușor de aplicat și de implementat. Știam însă că adevărata muncă pe care urma să o desfășor consta în descoperirea emoțiilor înmagazinate în interiorul tumorii.

În acea vreme, Don se afla în Canada, neputând renunța la seminarele pe care se angajase să le țină. De aceea, m-am decis să îl susțin și nu am insistat să vină. Dimpotrivă, am ajuns la concluzia că o mică vacanță nu ne-ar strica niciunuia dintre noi, așa că am luat un avion și am plecat la Quebec, în speranța că această vacanță avea să-mi reveleze ce aveam de făcut în continuare.

Știam instinctiv că adevărata călătorie vindecătoare constă în cultivarea liniștii interioare, a deschiderii, dar mai ales a ÎNCREDERII că următorii pași îmi vor fi revelați la momentul potrivit. Îmi dădeam intuitiv seama că procesul nu avea nimic de-a face cu mine, personalitatea numită Brandon, fiind supervizat în totalitate de inteligența infinită din interiorul meu. Altfel spus, știam că procesul de vindecare depinde în totalitate de acea parte a ființei mele care îmi făcea părul să crească și inima să îmi bată, și că aveam nevoie de foarte mult curaj pentru a mă abandona în întregime în fața ei și pentru a mă relaxa, astfel încât să pot conștientiza următorii pași pe care îi aveam de făcut.

De aceea, o mică vacanță mi s-a părut cel mai bun lucru cu care puteam să încep.

pag. 9 – 25