Adesea, se dovedește a fi un adevăr al
relațiilor interumane ideea că psihologia noastră din perioada timpurie a
vieții ne trădează: în stabilirea de relații, ne angajăm în moduri care exprimă
numai parțial adevăratul nostru sine. Ca rezultat, relațiile pe care le angajăm
tind să fie manifestații ale punctului în care ne-am pierdut contactul cu noi
înșine. O relație este un proces de alchimie energetică creat între doi sau mai
mulți oameni, în cursul căruia ia naștere posibilitatea de a se accentua apropierea
sau distanța fiecăreia dintre cei angajați în relație, de adevăratul lor sine.
Cât de aproape sau cât de departe trăim față de adevăratul nostru sine este un
element care determină calitatea relațiilor pe care le stabilim cu semenii
noștri.
Ca punct de pornire, fiecare din noi ne putem hotărî un sentiment interior de
siguranță sau de nesiguranță, de entuziasm sau, dimpotrivă, de cinism. De
obicei, nu ne dăm seama prea bine care este acest punct de plecare, până când,
în cele din urmă, nu ni se înfățișează rezultatul creat în urma relației
însăși. De exemplu, un bărbat nesigur, care, ca majoritatea dintre noi, nu
admite față de el însuși faptul că este nesigur, poate aborda o femeie în timp
ce, în subconștientul său este convins că, în cele din urmă, ea îl va respinge.
însă mai înainte de a înțelege acest lucru, este foarte posibil ca el să o
idealizeze, să o facă a sa Beatrice, sufletul său pereche - cineva prea perfect
pentru el ca să-1 respingă vreodată. La început, ceea ce aduce cu el este atât
de flatant și vindecător pentru propria nesiguranță a femeii, încât ea ar putea
răspunde cu o admirație egală față de el, iar relația lor ar putea înflori.
Amândoi vor fi convinși că sunt profund îndrăgostiți. în această situație de
narcisism reciproc exprimat, cel mai bun lucru pentru a se simți în siguranță
și a nu fi respinși, este ca ei să se adore reciproc. în orice caz, psihologia
nesiguranței, care stă la baza acestei relații, nu a fost decât vremelnic
împiedicată să se manifeste.
Odată cu trecerea timpului, pe măsură ce nesiguranța acestui bărbat iese
inevitabil la iveală, el ar putea începe să devină posesiv, ar putea tinde să
dorească deținerea totală a controlului sau ar putea deveni rece și retras. El
ar putea crea conflicte, în mod inconștient supunând-o la probe pentru a vedea
dacă ea îl admiră așa cum el își dorește să fie admirat și dacă îi este cu
adevărat loială. Dacă ea nu poate înțelege că toate aceste lucruri vin ca
rezultat a stării sale de nesiguranță și nu poate accepta această parte a sa,
ar putea deveni, la rândul său, critică, predispusă la reacții de împotrivire
și supărată. Ca rezultat, ambii rămân împotmoliți într-un loc sufletesc
tenebros, iar relația se deteriorează, făcând loc acuzațiilor, învinovățirilor,
blamărilor, supărării și rănirilor reciproce, care îi sărăcesc sufletește pe
amândoi cu mult mai mult decât le-ar fi dat să trăiască în afara relației, prin
propria lor psihologie personală. Vor alege, probabil, să se despartă, așa cum
foarte multe cupluri o fac, sau, dimpotrivă, vor hotărî să șlefuiască relația
dintre ei și, poate, să învețe să ajute la vindecarea rănilor făcute
inconștient unul altuia.
Fiecare dintre noi vede lumea prin prisma propriului mod de a percepe șinele,
iar gradul de auto-desăvârșire a acestui sine determină într-o mare măsură ceea
ce aduce în relația cu ceilalți, modul în care îi percepe și cum anume le
interpretează cuvintele și acțiunile. Astfel, Regula de Aur la care ne-am
referit trebuie să fie însoțită de străvechea înțelepciune a zicalei: "Cunoaște-te
pe tine însuți".
Când, în relația pe care o avem cu altă persoană, aducem ceva cu adevărat
autentic, înnăscut și deplin în interiorul nostru - indiferent cât de
vulnerabil ne-am putea simți, creăm o atmosferă deosebită în care trăiește acea
relație, ce devine cu mult mai mult decât "a fi îndrăgostit". Această
relație devine transformațională și chiar sacră. Ea sporește cunoștințele pe
care le avem despre noi înșine, în moduri care ne ajută să ne vindecăm vechile
răni, deoarece ne și binecuvântează cu o mai mare recunoaștere a ceea ce suntem
cu adevărat.
Atunci când, copii fiind, suntem hrăniți suficient cât să ne simțim în
siguranță, acceptați și înțeleși, având voie și să ne exprimăm sentimentele și
înclinațiile noastre autentice, persoana adultă care vom deveni fiecare dintre
noi își poate pune în evidență într-o măsură mai mare adevăratul său sine. în
imaginea oglindită de un mediu care în mod conștient sprijină și respectă
caracterul nostru unic, învățăm să avem încredere în noi înșine și să ne
deschidem către viață, în timp ce suntem pătrunși de o stare generală de bine
în relațiile cu noi înșine.
Pe de altă parte, dacă am crescut cu părinți sau educatori care aveau deja
stabilită propria agendă pentru noi, propriile idei despre cine am putea fi și
cum am putea obține mai bine succesul sau, pur și simplu, cum am putea
supraviețui mai bine, oglinda pe care o țin în fața noastră este atât de
distorsionată și de plină de înclinații părtinitoare, încât nu putem învăța să
avem încredere în propriul nostru sine. |
Adevăr Divin
