În Organon, pp. 108-109, Hahnemann spune: „Nu există aşadar nicio altă cale posibilă prin care efectele specifice ale medicamentelor asupra sănătăţii indivizilor să poată fi certificate cu precizie; nu există nicio cale sigură, naturală de a îndeplini acest obiectiv în afară de aceea de a administra în mod experimental respectivele medicamente în doze moderate unor persoane sănătoase, pentru a stabili ce schimbări, simptome şi semne (analizate fiecare în mod individual) produc asupra sănătăţii trupului şi minţii; adică, ce elemente ale bolii sunt capabile şi tind să producă, din moment ce, după cum s-a demonstrat, întreaga lor putere curativă rezidă în puterea de a schimba starea de sănătate a omului şi s-a descoperit prin observarea celei din urmă.” Patogeneza remediului este înregistrarea testării remediilor pe corpul uman în diferite doze şi pe indivizi diferiţi, de ambele sexe, şi observarea tuturor simptomelor, subiective şi obiective, de la cea mai mică perturbare a unei funcţii şi stări mentale la cea mai mare leziune organică. „Remediile simple'', spune Hahnemann, „produc în corpul sănătos simptome specifice lor însele, dar nu toate deodată, nici într-una şi aceeaşi serie, nici toate în fiecare probator”. O astfel de metodă de a ajunge la o cunoaştere a remediilor este universală în aplicarea ei; ea include, de asemenea, tot ceea ce poate fi învăţat din toxicologie. Valoarea toxicologiei în ceea ce priveşte ilustrarea acţiunii remediului este inferioară, în orice caz, celei a testării lor în cazuri de sănătate folosind doze mici. Totuşi, aceasta produce leziunile finale şi schimbările organice, iar în acest fel pot fi interpretate multe simptome ale proving-urilor, dar, ori de câte ori organismul este invadat în mod violent de un agent distructiv străin, indiferent care ar fi infecţia, de obicei există o mare similaritate a acţiunii, care rezultă din eforturile naturii de a-l elimina pe toate căile posibile din centrii vitali specifici ai corpului. De aici, inevitabila greaţă, vomă, diaree, tulburări ale nervilor, convulsii, paralizii etc. din cele mai multe cazuri de infecţie. Proving-urile cu doze mici evită aceste efecte brutale, extreme şi, în loc să le producă, mai degrabă le indică prin perturbările mai uşoare pe care le produc. Diferite aplicări ale acţiunii remediilor. Cunoaşterea a ceea ce vor face remediile atunci când sunt administrate unui subiect sănătos poate fi folosită în două moduri diferite, ambele legitime, iar a afla care este mai bun reprezintă o simplă problemă de experienţă şi observaţie. Putem folosi un remediu pentru a produce efectele lui fiziologice. Dacă se doreşte acest lucru, remediul trebuie să fie administrat într-o doză suficient de mare, încât să producă simptomele, adică, în aşa-numita doză fiziologică, ce diferă la fiecare remediu şi este determinată prin experiment. Aceasta este utilizarea enantiopatică a remediilor şi nu are nimic de-a face cu homeopatia sau cu legea vindecării. În plus, are o arie de aplicabilitate foarte limitată, căreia i se pot aduce obiecţii pe multe temeiuri. Cealaltă metodă, relaţia homeopatică, este universală ca aplicabilitate şi nu este restrânsă la niciun dozaj, administrat întotdeauna în aşa fel încât să fie subfiziologic, adică mai puţin decât este necesar pentru a produce simptome. De aici rezultă că remediile pot acţiona în două moduri diferite în caz de boală si putem avea, prin urmare: 1. Relaţie homeopatică – atunci când sunt date pentru stări similare celor pe care sunt capabile să le producă. Este aplicabilă tuturor remediilor şi universală ca sferă de acţiune. |