Magie în acțiune

Nota editorului ... 7 Introducere ... 9

Capitolul I Anticiparea pierderii ... 19 Capitolul II Agorafobia ... 55
Capitolul III Teama de figuri autoritare ... 87 Capitolul IV Ciocolată și viermi ... 119 Capitolul V Dincolo de crezuri ... 191 Capitolul VI Scăderea în greutate ... 239

Anexă Modelul Milton ... 297 Bibliografie ... 309

De multe ori vin la mine să își trateze fobiile - precum fobia de zbor - oameni care în realitate nu au aceste fobii. Când sunt în avion n-au nicio problemă. Anxietatea lor precedă evenimentul în sine. Ei își creează această anxietate printr-un proces mental de schimbare și manipulare a stărilor interioare. Fobiile sunt urmarea unui episod de tip stimul-răspuns. Atât teama, cât și fobiile sunt ușor de tratat; doar că trebuie tratate diferit. Dacă e vorba despre o teamă, atunci schimbi acea parte a procesului care creează teama. În cazul tracului, de pildă, se întâmplă adesea ca oamenii să își creeze în minte niște imagini ale publicului care m-ar speria și pe mine. Într-un astfel de caz nu trebuie decât să schimbi imaginea cu alta - să o înlocuiești cu imaginea unui public vesel, de pildă. E mai logic ca persoana respectivă să se gândească la ce vrea să facă pe scenă în loc să se vadă linșată de creaturi cu capete gigantice și priviri fixe. Dacă e vorba despre o fobie, atunci diluezi intensitatea sentimentului până când o aduci la un nivel la care poți să înlocuiești fobia cu un sentiment mai util. Nici anxietățile, nici fobiile nu sunt tulburări în sensul medical al cuvântului. Ele ne demonstrează cu câtă ușurință și putere de absorbție învață ființele umane. Aș vrea să observi cum, în cele 30 de minute cât durează această ședință, atitudinea lui Susan se schimbă. Ea trece de la credința că ceva e în neregulă cu ea, la constatarea că atacurile ei de panică sunt un lucru pe care ea singură a învățat să-l facă. La final, nu fără un sentiment de mândrie, își dă seama că e expertă în ceva ce ar putea să mă învețe și pe mine să fac. Abilitatea ei de a genera atacuri de panică și de a înțelege cum reușește să facă lucrul acesta cu propria ei minte e exact aceeași abilitate - folosită însă într-un alt mod - care îi permite să depășească această problemă. Cei care studiază tehnicile NLP ar trebui să observe că ședința aceasta de fapt nu ilustrează o terapie împotriva unei fobii pentru că, în realitate, primul răspuns pe care îl dă Susan dezvăluie de ce are ea nevoie ca să-și depășească teama: Richard: OK, Susan. Acum spune-mi ce ți-ai dori. Eu nu știu. Abia ne-au adus aici și ne-au pus microfoanele, așa că trebuie să-mi dai tu un indiciu. Susan: OK. Am probleme cu o teamă care, uneori, aproape că mă face să nu mai fiu în stare de nimic. Când simt teama asta, fac un fel de atacuri de panică. Ce mi-aș dori eu e să mă pot distanța... În cazul lui Susan, distanța imaginilor e variabila esențială pentru o schimbare de durată care să-i dea controlul asupra calității propriei vieți.

Teama de figuri autoritare

În cazul despre care vom vorbi în continuare, clientul, pe nume Michael, e pus într-o situație paradoxală de la bun început. El vrea să-și depășească problema pe care o are cu figurile autoritare, dar trebuie să aibă de-a face cu mine; și, ca să fiu cât se poate de sincer, pe mine nu mă întrece nimeni când e vorba să mă comport autoritar.
La fel ca Susan, Michael are abilitatea de a-și crea frica înainte ca evenimentul să aibă loc și de a-și păstra intactă o asociere bazată pe experiențe din trecut - prin ceea ce el numește o „senzație de greață", în acest context. Când lucrez cu Michael mă folosesc în mod nemijlocit de talentul lui de a-și crea aceste reacții. Un alt element decisiv în acest caz, ca de altfel în cazul tuturor ședințelor cu clienții mei, este umorul. Deși transcrierile acestor ședințe nu reflectă tonul plin de haz pe care îl folosesc când stau de vorbă cu ei, tonul acesta a fost dintotdeauna cea mai bună armă la care apelez eu ca să-i fac pe oameni să râdă de temerile lor. Momentul în care ființele umane învață să facă haz de problemele lor este momentul în care pot să și facă ceva în privința acestora!
Întrebuințez orice - de la bancuri până la strâmbături - ca să reduc intensitatea sentimentelor care îi copleșesc. În cazul lui Michael, mă folosesc de umor ca să atenuez impactul imaginilor care îi produc „senzația de greață" și să-l ajut, astfel, să-și controleze aceste senzații și să înceapă să le valorifice spre binele lui.
Mi s-a spus adesea că sunt spurcat la gură și că tehnicile mele sunt din topor, însă eu am constatat că atunci când lucrezi cu oamenii, cel mai bine funcționează stilul direct. Nu aș fi capabil să-mi critic vreun client dacă nu aș fi convins că ar putea să aibă parte de o viață mult mai bună, mai ușoară și mai împlinită.
Clienții nu sunt defecti, asa că nu e cazul să-i tratăm ca și cum ar fi ceva în neregulă cu ei. Ei funcționează bine-mersi, dar întrebarea este: sunt si mulțumiți de felul în care funcționează? Așa cum pot să învețe să aibă probleme, la fel de bine pot să învețe și să reacționeze altfel.
În ședința reprodusă mai jos, Michael demonstrează nu numai că nu e nimic în neregulă cu el, ci și că se poate autoeduca extrem de ușor dacă îi arăți o cale de a prelua controlul asupra propriilor lui stări interioare.