Marturisirea unui pelerin despre lucrarea plina de har a Rugaciunii lui Iisus, cunoscuta mai ales sub numele de Marturisirea unui pelerin sau Pelerinul rus a vazut lumina tiparului în Rusia, catre anul 1870. O alta editie, de data aceasta mai îngrijita si continând adaugirile unei persoane avizate, a fost publicata în 1881 la Kazan. Cartea a fost degraba reeditata, dupa care a circulat pe întreg teritoriul imperiului tarist, pâna la Revolutia din 1917.
În privinta spiritualitatii rasaritene sunt de notat doua tendinte: mai întâi, accentul pus pe ceea ce Ioan Scararul (sec. al VII-lea) numea ”lucrarea linistii”, isihia, singuratatea si pacea sufletului, detasarea de cele lumesti; apoi rugaciunea neîncetata, însufletita de trezvia inimii. Înca de la începuturile monahismului se va face simtita tendinta de a înlatura din rugaciune multimea cuvintelor, caci, spun Parintii pustiei, acestea nu fac decât sa te împrastie. Astfel ca odata cu Marcu Ascetul (sec. al IV-lea) asistam la o miscare progresiva spre ”rugaciunea de un singur cuvânt” (monologhia), ”rugaciunea lui Iisus”, repetata continuu, prin care se realizeaza pomenirea neîncetata a lui Dumnezeu. ”Intelectualismul” lui Evagrie Ponticul si accentul sau platonician - în care intelectul purificat, întors la starea sa originara, devine ”locul lui Dumnezeu” - se estompeaza treptat în fata ”prezentei inimii”.
În decursul timpului, isihasmul athonit se va orienta din ce în ce mai hotarât spre rostirea continua a ”rugaciunii lui Iisus”. Aceasta traditie spirituala care, sub influenta marilor contemplativi (Diadoh al Foticeei, Nichifor Singuraticul, Grigorie Sinaitul, Grigorie Palama etc. - ca sa amintim doar câteva nume) se constituie începând cu secolul al V-lea în manastirile din Rasarit, va acorda inimii un rol central. Considerata lacas al inteligentei si întelepciunii, inima trebuie înturnata doar catre Dumnezeu. De aceea ea va fi hranita necontenit cu rugaciunea amintita înca din sec. al VI-lea de Sf. Ioan Scararul: ”Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!” Aceasta importanta schimbare de accent va marca si începutul perioadei de înflorire a monahismului rus din secolul al XIV-lea (vezi Serghei din Radonej, spre exemplu.)
Sa mai amintim ca monahul nu se limiteaza doar la rostirea rugaciunii, ci aceasta este întotdeauna asociata cu practica tuturor virtutilor si luminata de dragostea pentru Dumnezeu.
*
Tocmai aceasta este experienta pe care încearca sa ne-o transmita pelerinul prin Marturisirea sa. El poarta în traista, drept hrana buna la toata vremea, doua carti: Sfânta Scriptura si Filocalia. Prima îl întareste în credinta, cealalta îi este îndrumar spiritual. Acolo afla el o sursa inepuizabila de inspiratie evanghelica, puterea de a duce o viata plina de renuntari, de detasare de cele lumesti; cartile acestea îi nutresc dorinta fierbinte de unire cu Dumnezeu prin harul lui Iisus Hristos.
El ne spune ca viata se cere traita în respectul poruncilor divine, ca învataturile Sfintilor Parinti nu sunt harazite unor sterile dispute teologice, ci pentru sporirea fiecaruia în lucrarea cea buna, ca faptele pe care le savârsim trebuie subsumate dorintei de desavârsire spirituala.
Însa exemplaritatea vietii sale rezida mai ales în aceea ca el ajunge sa întruchipeze cuvântul Traditiei, si astfel Marturisirea sa nu ramâne doar o simpla scriere în vasta literatura rusa de inspiratie religioasa, ci marturia vie a unui întreg curent de înnoire spirituala, un manual de ”traire în duh” o ”arta de a trai”. |
Adevăr Divin
