Alchimistul (Ediție nouă, de lux!)

Băiatul se numea Santiago. Se întuneca tocmai când ajunse cu turma lui în fața unei vechi biserici părăsite. Acoperișul se prăbușise de mult, și în locul unde pe vremuri se afla sacristia creștea acum un sic omor uriaș.

Hotărî să petreacă noaptea aici. Își mână toate oile prin ruinele porții și apoi puse niște scânduri pentru ca acestea să nu fugă în timpul nopții. Nu erau lupi pe acolo, dar odată îi scăpase una în timpul nopții și a trebuit să-și piardă toată ziua următoare pentru a găsi oaia rătăcită.

Își întinse haina pe jos și se așeză, folosind cartea pe care o terminase de citit drept pernă. Își spuse, înainte de a adormi, că ar trebui să înceapă să citească niște cărți mai groase – durau mai mult până se sfârșeau și erau perne mai confortabile în timpul nopții.

Era încă întuneric când se trezi. Privi în sus și văzu stelele care străluceau prin acoperișul aproape năruit.

„Voiam să mai dorm puțin”, se gândi el. Avusese același vis ca și săptămâna trecută, și iarăși se trezise înainte de sfârșit.

Se ridică și luă o înghițitură de vin. Apoi își luă toiagul și începu să-și trezească oile care încă mai dormeau. Observase că imediat ce se trezea el, cea mai mare parte a animalelor se deșteptau și ele. Ca și cum ar fi existat o energie misterioasă care îi unea viața de aceea a oilor cu care străbătuse pământul de doi ani încoace în căutare de hrană și apă.

— S-au obișnuit atâta cu mine că-mi cunosc obiceiurile, își spuse în șoaptă. Dar stătu o clipă și se gândi că ar fi putut să fie și invers: s-o fi obișnuit el cu orarul oilor.

Dar erau și unele oi care întârziau să se scoale. Băiatul le trezi pe rând cu toiagul, strigând-o pe fiecare pe nume. Totdeauna crezuse că oile sunt în stare să înțeleagă ce vorbește el. De aceea obișnuia uneori să le citească părți din cărțile care îl impresionaseră, sau să vorbească despre singurătate a și bucuria unui cioban pe câmp, ori să comenteze ultimele noutăți pe care le vedea prin orașele pe unde se întâmpla să treacă.

Însă în ultimele două zile avusese o singură grijă: fata negustorului care locuia în orașul unde avea să ajungă peste patru zile. Nu fusese decât o singură dată acolo, anul trecut. Negustorul avea o prăvălie de stofe și țesături și îi plăcea totdeauna să vadă cu ochii lui cum sunt oile tunse, ca să se ferească de hoții. Îi spusese un prieten despre prăvălie, așa că ciob anul își dusese oile acolo.

— Vreau să vând ceva lână, îi spuse negustorului.

Prăvălia era plină de clienți și negustorul îl rugă să aștepte până seara. El se așeză pe caldarâmul din fața magazinului și scoase o carte din desagi.

— Nu știam că ciobanii citesc cărți, se auzi un glas feminin lângă el.

Era o fată ce arăta leit ca acelea din Andaluzia, cu părul negru și neted și ochi ce aminteau vag de vechii cuceritori mauri.

— Asta pentru că oile te învață mai multe decât cărțile, răspunse băiatul.

Au stat de vorbă mai bine de două ore. Ea îi spuse că era fata negustorului, și-i vorbi despre viața din acea așezare unde fiecare zi era la fel cu cealaltă. Ciobănașul îi povesti despre câmpiile Andaluziei, despre ultimele noutăți pe care le văzuse în orașele pe unde trecuse. Era mulțumit că vorbea și cu altcineva, nu numai cu oile.

— Cum ai învățat să citești? întrebă fata la un moment dat.

— Ca toată lumea, răspunse băiatul. La școală.

— Dar, dacă știi să citești, cum de ești doar un simplu cioban?

Băiatul bălmăji ceva ca să ocolească răspunsul. Era încredințat că fata nu va înțelege niciodată. Își continuă poveștile de călătorie și ochișorii cei mauri clipeau de frică și mirare. Pe măsură ce trecea timpul, băiatul își dorea să nu se mai sfârșească ziua, să-l vadă tot ocupat pe tatăl fetei care să-i ceară să aștepte trei zile. A înțeles că simțea un lucru pe care nu-l mai simțise: dorința de a rămâne într-un singur loc pentru totdeauna. Lângă fata cea oacheșă zilele n-ar fi fost niciodată la fel una cu cealaltă.

Dar negustorul veni și îi ceru să tundă patru oi. Apoi îi plăti cât îi datora și-i ceru să revină
anul următor.

Peste doar patru zile ajungea din nou în orășelul acela. Era agitat și nesigur pe el: poate
că fata îl și uitase. Pe acolo treceau mulți ciobani care vindeau lână.

— Nu-i nimic, le spuse flăcăul oilor lui. Și eu cunosc alte fete în alte orașe.

Dar în străfundul inimii știa că are importanță. Și că păstorii, ca și marinarii sau comis-voiajorii, cunoșteau câte un oraș unde se afla cineva în stare să-i facă să uite de bucuria de a călători liberi prin lume.

Se iveau zorile și ciob anul își mână oile în așa fel încât să meargă după soare. „Astea niciodată nu trebuie să ia o hotărâre”, gândi el. „Poate de asta stau mereu lângă mine.”

Aveau nevoie doar de apă și hrană. Câtă vreme băiatul știa cele mai verzi pășuni din Andaluzia, ele îi vor fi credincioase. Chiar dacă zilele erau toate la fel, cu ore nesfârșite care se târau între răsăritul și apusul soarelui, chiar dacă ele nu citiseră niciodată o carte în scurta lor viață și nu cunoșteau limba oamenilor care povesteau noutățile de prin sate. Erau mulțumite să găsească apă și hrană, atâta le era de ajuns. În schimb, își ofereau cu mărinimie lâna, compania și – din când în când – carnea.

„Dacă eu acum aș deveni un monstru și m-aș hotărî să le omor una câte una, ele ar vedea abia la urmă că turma a fost exterminată”, gândi băiatul. „Pentru că au încredere în mine și au uitat să se bizuie pe propriile lor instincte. Și asta

Pag. 23 – 29