Miam petrecut copilăria în visare. În fiecare seară,
zburam peste câmpia și peste dealurile Nazaretului. Când
toată lumea dormea, pășeam tiptil peste prag, deschideam
brațele, îmi luam avânt și trupul meu se înălța în văzduh. Îmi aduc prea bine aminte de mângâierea aerului sub coate,
un aer dens, mai tare și mai consistent decât apa, îmbălsămat de mireasma jilavă a iasomiei, un aer care mă purta
firă nicio pală de vânt. Adeseori, târam alene așternutul
până în prag și de acolo pluteam întins pe spate pe deasupra
pământului cenușiu. Măgarii înălțau capetele să vadă, cu
ochii lor negri și frumoși ca de fată, corabia mea care plutea
printre stele.
Apoi s-a întâmplat ceva, jucându-ne „de-a cățărata”.
După aceea nimic nu a mai fost ca înainte. Când ieșeam de la școală, nu ne gândeam decât: „O luăm cât mai iute la sănătoasa.” Eram patru prieteni de nedespărțit, Mosc, Ram, Kesed și cu mine. La cariera de piatră din Gezet ne-am pus pe joacă. Simțind mai mult ca oricând nevoia de a fi primul, am început să mă cațăr pe un stei uriaș. Urcam ca un apucat, nici nu mai suflam, urcam, urcam și m-am trezit pe o brână, la vreo șaizeci de coți de la pământ. Jos, tovarășii mei de joacă nu mai erau decât niște scăfârlii ciufulite și cu piciorușe. Nimeni nu mă vedea. Nu le dădea prin cap să se uite în sus. Eram așa de inaccesibil, că nu mai făceam parte din joc. La un moment dat, am tras un chiot ca să-mi fac simțită prezența. Cu capul dat pe spate, mai să-și frângă gâtul, m-au zărit și au început să bată din palme. — Bravo, Iesua! Bravo! Nu m-ar fi crezut niciodată în stare să urc atât de sus. Eram fericit. Îmi savuram victoria. |
Adevăr Divin
