Ca într-un joc de-a v-ați ascunselea, El pare să se
retragă, deși e mereu aproape, lăsându-ne singuri în fața durerii, a
întrebărilor și a încercărilor vieții.
Tăcerea Celui Atotprezent nu e însă absență, ci o altă formă de prezență. Sub
impresia că Dumnezeu Se ascunde, rugile par a ni se rostogoli în abisul tăcerii
– în schimb, iau calea veșniciei, ridicându-se deasupra timpului mărginit și
perisabil.
De-a v-ați ascunselea cu Dumnezeu. „Tăcerea” Sa și suferințele noastre este o
meditație zguduitoare asupra suferinței umane și a aparentei „tăceri” a lui
Dumnezeu. Dumnezeu nu tace pentru că e departe, ci pentru că Se află în adâncul
inimii noastre, unde cuvintele nu ajung decât însoțite de simțirile ce ni s-au
purificat prin suferință. Nu ne părăsește niciodată, chiar și atunci când pare
a Se ascunde.
* * *
„Această tăcere a Ta, Doamne, această tăcere a Ta cât m‑a torturat! De câte ori
m‑ai scos din fire, Doamne, Tu, Care ai rămas tăcut când eu mă pierdeam pe
drumuri ce nu știam încotro duc, pe poteci pe care am pășit pentru prima oară,
în zdrențe-nveșmântat! (...) În asemenea clipe, Hristoase, Te‑am strigat cu cât
glas îmi mai rămăsese! Dar tăcerea Ta m‑a sfâșiat, chiar de‑aș fi știut că în
adâncul sufletului meu Tu erai acolo. Or, asta nu era de ajuns ca tristețea să
mi se ostoiască. Știi Tu bine, Hristoase al meu: cei ce n‑au făcut față acestei
tăceri și s‑au pierdut în gândurile lor n‑au fost cu toții necredincioși,
trădători și dușmani. De asta mi‑e teamă și mie, în ceasurile acelea în care
îmi lipsești cumplit: să nu mă pierd și să mă strămut de la credință.”
Pr. Haralambos Papadopoulos |
Adevăr Divin
