Stiinta povestirii

Au existat multe tentative de a înțelege ce anume face o poveste să fie bună, însă puține au folosit o abordare științifică. În acest volum incisiv și provocator, Will Storr ne explică cum ne manipulează și ne captivează marii povestitori. Aplicând date fascinante din cercetarea psihologică și din descoperirile la zi din neuroștiințe, dar și elemente constitutive ale miturilor și arhetipurilor noastre, Storr ne arată cum să folosim aceste instrumente ca să spunem povești mai bune și că să găsim mai mult sens în lumea noastră modernă haotică.

Cea mai bună carte despre meșteșugul povestirii din câte am citit vreodată.

— Matt Haig, autorul bestsellerului Cum să oprești timpul

Rareori am găsit o carte care să mă captiveze mai mult și care să mă forțeze să mă îndoiesc de tot ce am citit, am văzut și am scris. O capodoperă.

— Adam Rutherford, autorul bestsellerului Scurtă istorie a tuturor

O experiență de lectură incredibil de percutantă. Superba investigație a lui Storr asupra fascinației de durată a romanului rezultă într-o explorare inteligentă și captivantă a științei și psihologiei din spatele celei mai sofisticate forme de artă de care dispunem, funcționând totodată că un ghid practic eficient.

— Alex Preston, Observer

În loc să formuleze reguli și instrucțiuni, această carte face ceva cu mult mai profund: ne explică de ce sunt atrași oamenii atât de intens de acest lucru numit povestire, însoțindu-și explicațiile de o analiză microscopică. O recomand din toată inima scriitorilor, cititorilor și împătimiților de povești.

— Erin Kelly, autoarea cărții He Said/She Said

Cartea ne spune în prefață că oamenii sunt ei înșiși povești de care societatea se slujește pentru a crea repere culturale, în sensul larg al termenului. Poveștile ne educă într-un anumit fel, reprezentând un element de continuitate, în sens ontologic, firul roșu, călăuză și raportare la ceea ce s-a petrecut deja și, deghizat în alte straie, ar putea să se repete.

E adevărat că studiile de specialitate abordează mai ales latura formală a narativității, ceea ce presupune analiza tematică. Se pare că, în realitate, din poveste ne arătăm interesați cu predilecție de personaj, în care, inevitabil, ne transpunem parțial.

Ca să înțelegem cum se țese povestea în mintea noastră avidă de istorisire, ar trebui să știm cum funcționează creierul uman, o rețea care are complexitatea unui oraș. Controlul, funcție esențială a creierului, slăbește atunci când se ivește schimbarea – sub formă de pericol sau de oportunitate, breșă a rutinei. Apoi apare nevoia de a investiga, curiozitatea fiind o nevoie nu doar imposibil de reprimat, ci și un stimulent al imaginației care umple imediat golurile din informațiile receptate.

Informația de tip științific din cartea lui Will Storr, un ghid de scriere creativă, până la urmă, este fascinantă. El știe să-și spună povestea:

„Aproape întreaga percepție este orientată spre detecția schimbării, susține profesoara de neuroștiințe Sophie Scott. Sistemele noastre de percepție practic nu intră în funcțiune dacă nu au de detectat modificări. Când se află într-un mediu stabil, creierul e relativ calm. Însă când detectează o schimbare, evenimentul e imediat înregistrat printr-o amplificare a activităţii neuronale.

Din acest tip de activitate neuronală apare experiența vieţii. Orice aţi văzut sau atins vreodată; toți cei pe care i-ați iubit sau urât; toate secretele, toate visurile, toate apusurile, răsăriturile, toate durerile, bucuriile, gustul și dorul – toate sunt produsul creativ al furtunilor de informație care traversează și răzbat în teritorii îndepărtate ale creierului. Cocoloşul de 1,2 kilograme în nuanţe de gri și roz de jeleu computațional pe care-l purtaţi între urechi ar putea să încapă fără probleme în două palme deschise, dar, examinat la scara sa, devine vast dincolo de capacităţile noastre de înţelegere. Conține 86 de miliarde de celule cerebrale, sau neuroni, fiecare dintre acestea fiind de complexitatea unui oraş. Între celule circulă semnale la viteze de până la 120 de metri pe secundă. Acestea călătoresc într-o reţea sinaptică de 150 000 până la 180 000 de kilometri, suficient cât să înconjoare planeta de patru ori.

La ce servește toată această putere neuronală?”

Logica lumii narative e mai puternică decât logica realității. Principiul cronologic și principiul cauzalității asigură coerența narativă. Visele nu fac excepție, fiind și ele asemenea unor cutii cu mistere expuse nevoii umane de a investiga și de a găsi explicații. Realitatea noastră cerebrală creează după original linii, culori și forme, imagini și povești.

Închis ermetic în cutia craniană, creierul are nevoie de informații care survin prin intermediul simțurilor, deseori infidele, uneori deteriorate. Experimentele din neuroștiință demonstrează că uneori ochiul uman percepe elemente inexistente, pe care le adăugă cu de la sine putere, alterând tabloul. Vedem, cu alte cuvinte, ceea ce ne închipuim. Se întâmplă și invers, ochiul să nu perceapă anumite lucruri, chiar plasate la vedere. Cu auzul, lucrurile stau la fel. Simțim durerea într-un deget lovit, când, de fapt, durerea reverberează din creier.

E ca în Micul prinț, simțurile sunt înșelătoare, și limpede nu vezi decât cu inima.

„Singurul lucru pe care-l vom cunoaşte cu adevărat vreodată sunt impulsurile electrice trimise de simţurile noastre. Creierul nostru povestitor foloseşte impulsurile pentru a crea scenografia colorată pe fundalul căreia se desfășoară viața noastră. Populează platoul cu actori dotați cu obiective și personalitate şi găseşte scenarii pe care să le urmăm. Nici măcar somnul nu e o barieră pentru procesele de generare a poveştilor din creier. Resimțim visele ca reale pentru că ele sunt construite din aceleași modele neuronale în care trăim când ne aflăm în stare de veghe. Aceleaşi priveliști, aceleaşi mirosuri, aceleaşi senzaţii tactile în contact cu obiectele. Visele par atât de smintite parţial din cauză că simțurile de verificare a realității sunt închise, parţial din cauză că creierul trebuie să dea o logică izbucnirilor haotice de activitate neuronală generate în starea noastră de paralizie temporară. Creierul va explica acest tip de confuzie la fel cum explică orice altceva: alcătuind cum poate un model al lumii subordonat unei naraţiuni de tip cauză-şi-efect.” (p. 32)

Când povestim suntem atenți la ordinea cuvintelor, la claritate și la „efectul de real”. Experimentele din neuroștiință arată că, atunci când oamenilor li se spun povești, creierul lor modelează imediat informația, urmărind acțiunea din perspectiva unui participant activ. Sacadele, mișcări ale globilor oculari, urcă peste linia orizontului dacă acțiunea se petrece în văzduh (într-o poveste despre constelația Ursa Mare etc.) și coboară dacă povestea se referă la spațiul de sub linia orizontului. Vedem ceea ce ni se comunică.

Gramatica este un regizor. Gramatica transmite creierului ordinea în care să genereze imagini. De aceea ordinea cuvintelor în frază ajută sau împiedică înțelegerea sensului.

Construcțiile tranzitive sunt mai bune, din acest punct de vedere –„Jane i-a dat o pisică tatălui ei.” -, decât cele dublu tranzitive – „Jane i-a dat tatălui ei o pisică.” Modelul imersiv plasticizează fiecare cuvânt în parte, în ordinea ocurenței în scriere sau în rostire: Jane, pisică, tată este mai simplu decât Jane, tată, pisică. Instinctiv, exact așa folosim cuvintele. Creierul funcționează ca un bisturiu, având funcții responsabile de simplificarea și clarificarea mesajului care-i parvine, de obicei prin intermediul unei povești.

La fel se întâmplă în cazul construcțiilor active, preferate în raport cu cele pasive. Vorbitorii urmăresc mental scenariul din viața reală. O construcție de tipul „Tatăl a fost îmbrățișat de Jane.” sună greoi și neconvingător pentru cei care urmăresc „filmul” din viața reală, unde, cronologic, Jane este cea care apare prima în scenă, urmează pasul spre tată și îmbrățișarea. Și toți urmărim „filmul”, căutând elemente care au sens pentru noi.

Detaliile sunt importante, atât timp cât adjectivul sau adverbul slujesc ideii de a arăta, nu de a spune. E de preferat să descrii lumea ficțională („covorul albastru-închis” și „creionul galben cu dungi”), în loc să spui că e „minunată”. Detaliile deschid, interesant, goluri explicative, pe care cititorii le completează în funcție de propriile așteptări.

Relația cauză-efect funcționează perfect în cazul cititorului pragmatic (țintă a marketingului cultural) care preferă ruperile de ritm, dramatismul, schimbările rapide și scenariul investigativ. Schema „și apoi” produce supraabundență de informații, în vreme ce cauzalitatea („deoarece”-ul permanent) stimulează atenția și curiozitatea. Cititorul expert, care vine dintr-un mediu de învățare autentic cultural, va prefera ambiguitatea, divagațiile filozofice, acceptând cu plăcere abaterile de la acțiune, cum sunt cele, de pildă, din romanul lui Proust.

Metafora și comparația nu au doar rol stilistic, creatoare fiind de atmosferă, ci sunt, realmente, repere pentru a înțelege cum se produce cogniția, stimulând accesul la abstracțiuni.

Ar fi greu de înțeles stările și sentimentele – durerea, iubirea, duioșia – în absența metaforelor și a analogiilor, procese asociative: „durerea s-a năpustit asupra mea ca un tren într-un tunel.” Se pare că folosim instinctiv o metaforă la fiecare zece secunde.

Însă metaforele uzate nu solicită prea mult gândirea, obișnuită deja cu imaginile modelate de structuri stereotipe. Gândirea devine leneșă când înghite grămezi de structuri desemantizate – limbajul de lemn este un exemplu potrivit în acest sens. Vorbitorii, cei mai mulți dintre ei, preferă, din apatie mentală, să folosească clișee, în loc să-și creeze propriul discurs. Deleagă altor instanțe comunicative una dintre funcțiile esențiale pentru specie – gândirea și forma pe care aceasta o îmbracă.

Câte ceva și despre neocortex găsim într-un capitol aparte. Neocortexul este cel care ne creează aptitudinea a „citi” alte creiere, cu tot cu erorile de interpretare aferente. Citim doar vreo 30% corect.

În concluzie, trăim ca să povestim, unii mai bine, alții mai puțin bine, căci una e povestea, alta este abilitatea de o spune, folosind fascinația ca formă de captare a atenției.