Practicarea Caii

— Tish Harrison Warren, preoteasă anglicană și autoare a cărților Liturghia obișnuitului și Rugă în noapte, publicate în limba română de Editura Gramma

„Ador viziunea lui John Mark Comer asupra vieții – de a fi alături de Iisus, de a deveni într-o mai mare măsură la fel ca el și de a aspira să facem ce ar face el dacă ar trăi în zilele noastre. Această carte ne poate ajuta pe toți să pășim alături de Iisus.”

— Nicky Gumbel, creatorul cursului Alpha

„În cartea Practicarea Căii, John Mark Comer ne explică într-o manieră genială ce înseamnă să îl urmăm pe Iisus, iar vestea cea mai bună este că dacă o vei citi, nu îți vei mai dori nimic altceva decât să îi calci tot timpul pe urme lui Iisus. Deși suntem o generație în care nimeni nu se mai consideră un ucenic, această cale pășită pe urmele lui Iisus reprezintă maniera noastră de a reveni la adevărata menire în viață a omului. Aceasta este una dintre cele mai importante cărți pe care le-am citit în ultimul deceniu. Dacă am urma cu toții această cale, întreaga noastră viață s-ar schimba și întreaga lume în care trăim s-ar schimba la rândul ei.”

— Jennie Allen, autoarea bestsellerului New York Times: Eliberează-te de gândurile toxice, apărut la Editura Curtea Veche, și fondatoarea grupului de rugăciune IF: Gathering

„În cartea Practicarea Căii, John Mark Comer ne explică ce înseamnă să îl urmăm pe Iisus, într-o manieră pe cât de profundă și de convingătoare, pe atât de simplă. Fii pregătit să îți examinezi cu onestitate obișnuințele din această viață și să te întrebi (într-o stare de rugăciune): Ce fel de persoană tind să devin și Devin eu la fel ca Iisus, sau dimpotrivă? Cartea prezintă o imagine frumoasă a modului de viață pe care și l-a dorit Iisus pentru ucenicii lui, dar și o cale practică ce te poate ajuta să trăiești la rândul tău această viață.”

— Tim Mackie, co-fondatorul Proiectului Bibliei

„Doresc ca toți enoriașii din biserica mea să citească această carte. Ea reprezintă o invitație de a aprofunda calea adresată celor aflați deja pe ea, dar și un punct de plecare ideal pentru cei aflați la începutul căii (care au ajuns foarte recent la credința creștină). Într-o manieră pe care numai John Mark o putea reuși, el s-a scufundat în profunzimile Evangheliei, prezentând ce a descoperit aici într-o manieră accesibilă pentru toți cititorii.”

— Tyler Staton, pastorul-șef al Bisericii din Bridgetown

„Această carte îl prezintă pe Iisus nu doar ca pe un personaj interpretat de noi, ci și ca pe un învățător etern care ne interpretează pe noi. Lumea în care trăim, plină cu tot felul de atracții care ne distrag atenția și cu diferite capcane culturale, nu reușește să ne ofere satisfacția elementară a sufletului. În această carte care va deveni cu siguranță un tratat considerat clasic, John Mark Comer ne conduce înapoi în viitor. După ce a învățat de la părinții creștini care au trăit în deșert, John Mark explică din perspectiva unui înțelept atemporal ce înseamnă viața trăită în abundență unei generații care a uitat ce înseamnă această virtute și acest principiu. Cartea sa reprezintă o fereastră ce permite accesul la sensul și la semnificația profundă a vieții, așa cum le-a înțeles Iisus, și nimeni altcineva în afara lui. John Mark ne oferă aici antidotul la o religie eșuată și la ipocrizia generațională. Citește fără să te grăbești această carte și lasă-te transformat în profunzime de ea.”

— Rev. dr. Charlie Dates, pastor senior la Biserica Baptistă Salem din Chicago și la Biserica Progresistă din Chicago

PRAFUL xi

A FI UN UCENIC AL LUI IISUS 1

Iisus a fost un rabin 4

Cele trei obiective ale uceniciei spirituale 9

Cuvântul discipol este un substantiv, nu un verb 12

Tu ce ești: un creștin sau un ucenic? 15

Bine, dar de ce trebuie să fim mântuiți? 20

Un mod de viață 27

Oricine înseamnă oricine 30

PRIMUL OBIECTIV: FII ALĂTURI DE IISUS 35

„Rămâi în mine” 39

Transformarea lui Dumnezeu într-o obișnuință mentală 44

„Eu mă uit la El, El se uită la mine, și împreună suntem fericiți” 51

Răsplata pentru cei care îl urmează pe Iisus este chiar Iisus 60

Descoperă-ți locul secret 63

„Trebuie să elimini fără milă graba din viața ta” 68

AL DOILEA OBIECTIV: DEVINO LA FEL CA EL 73

Structurarea spirituală nu este un lucru creștin 79

Definirea structurării 82

Nu există sfinți accidentali 92

Trei strategii care nu pot avea succes 97

Problema nr. 1: Păcatul 103

Problema nr. 2: Tu ai fost deja structurat 111

O teorie pertinentă a transformării de sine 117

O veste teribilă, dar minunată: tu nu deții controlul asupra vieții tale 132

AL TREILEA OBIECTIV: FĂ CE A FĂCUT EL 137

Iisus privit ca un prototip 143

Ritmul nr. 1: Crearea unui spațiu pentru evanghelie (spre exemplu: cultivarea ospitalității) 148

Ritmul nr. 2: Predicarea evangheliei 153

Ritmul nr. 3: Demonstrarea evangheliei 164

„Povara încântătoare a iubirii” 171

CUM? O REGULĂ DE VIAȚĂ 177

Spalierul și vița 181

Tu ai deja o Regulă de Viață 184

Protecție și călăuzire 186

Patru efecte ale unei Reguli excelente 191

Definirea practicilor 196

Cele nouă practici spirituale principale 205

Câteva recomandări finale 215

Descoperă-ți călugărul interior 228

DU-ȚI CRUCEA 231

Abandonarea de sine 235

Costul refuzului de a fi un ucenic 239

Începe din nou 242

INFORMAȚII SUPLIMENTARE 247

Cursul Practicarea Căii 249

O Regulă de Viață preluată din cursul Practicarea Căii 250

Cele nouă practici 251

Crearea unei Reguli de Viață personale 254

MULȚUMIRI 255

NOTE 257

Primul obiectiv: Fii alături de Iisus

Cu ani în urmă, un preot iezuit pe nume Părintele Rick a avut amabilitatea de a-mi oferi o călăuzire spirituală. Era un om bătrân și cu o viziune foarte elevată, dar faptul care m-a impresionat cel mai mult în perioada în care am stat alături de el a fost pacea sa interioară. Ori de câte ori mă aflam lângă el simțeam efectiv cum inima mea își încetinește ritmul, cum trupul meu se calmează și cum anxietatea mea tinde să dispară. Era ca și cum atmosfera din cameră se mula după el, iar simpla respirare a aceluiași aer era suficientă pentru a-mi purifica sufletul.

Cum s-ar spune, faptul că stăteam lângă el avea un efect asupra mea.

În aceste condiții, nu mi se pare deloc surprinzător faptul că Iisus și-a început modelarea ucenicilor săi prin simpla chemare a lor: „Veniți după mine și urmați-mă” de-a lungul Căii.

În Ioan 1, el îi invită pe Andrei și pe prietenul său să îl însoțească și să vadă unde locuiește. „Iar ei l-au însoțit și au văzut unde locuia, și au rămas alături de el în acea zi”1.

La fel, în Luca 10:39 ni se spune despre o ucenică pe nume Maria „care a stat la picioarele Domnului ascultând ce spunea acesta”2.

În Marcu 3, Iisus „și-a chemat” discipolii, iar „aceștia au venit la el”. Probabil că era vorba despre câteva zeci sau chiar sute de discipoli, care petreceau foarte mult timp alături de Iisus. Din rândul lor, el a ales 12 pe care i-a antrenat într-un mod special, astfel încât aceștia „să poată fi cu el”3.

Acesta este primul și cel mai important scop al uceniciei alături de Iisus: de a fi cu el, respectiv de a-ți petrece fiecare moment conștient de prezența lui și atent la vocea lui, cultivând în acest fel unitatea cu el, ca fundament al întregii tale vieți.

Însoțirea lui Iisus nu este o formulă în trei pași: fii alături de el, devino la fel ca el, și așa mai departe, ci mai degrabă o suită. Ea nu reprezintă un program, ci o progresie. Mai întâi de toate trebuie să vii și să îl însoțești pe Iisus. Încetul cu încetul, tu devii astfel la fel ca el. În cele din urmă, tu începi să faci ce a făcut el cât timp s-a aflat în această lume, fără a te putea împotrivi acestei tendințe. Această progresie poate fi văzută în poveștile primilor lui ucenici: aceștia și-au petrecut luni de zile (sau poate chiar ani) urmându-l prin Israel și stând la picioarele sale. Ei au început astfel să se transforme, foarte lent, iar în cele din urmă el „i-a trimis” în lume să îi propovăduiască evanghelia4.

Poate că până acum nu l-ai urmat niciodată pe Iisus, așa că te întrebi: „Bine, dar de unde să încep?”. Tu trebuie să începi chiar aici, prin îndeplinirea primului obiectiv: acela de a fi alături de Iisus.

Cum ar fi însă posibil acest lucru în zilele noastre? În fond, atunci când le-a spus viitorilor lui ucenici „Urmați-mă”, acest lucru nu reprezenta deloc o metaforă, ci o chemare literală, de gen: „Mă îndrept către est, de-a lungul Wadi Qelt, către Ierihon. Veniți după mine”. Noi nu putem însă să luăm un avion până la Tel Aviv, să închiriem o mașină și să îl găsim pe Iisus la poalele unui munte, pentru a sta la picioarele lui.

Deci, cum putem fi alături de el?

„Rămâi în mine”

Cu o noapte înainte de moartea lui, Iisus le-a făcut o promisiune greu de înțeles ucenicilor lui:

Îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi pentru totdeauna”5.

Un scurt comentariu: expresia „un alt Mângâietor” este foarte greu de tradus în limbile moderne. Cuvântul grecesc pentru „un alt” este allos, care înseamnă efectiv „altcineva de același tip”6 sau „altcineva la fel ca mine”. Cuvântul pentru „Mângâietor” este parakletos, care poate fi tradus prin „persoană care te ajută” sau „intermediar”7.

Deci, Tatăl ne-a dat pe altcineva la fel ca Iisus? Care să rămână alături de noi, să ne ajute și să intervină în fața lui de dragul nostru?

Exact!

Câteva versete mai târziu, Iisus l-a numit pe acest misterios „altcineva la fel ca mine”: „Sfântul Duh”8. În traducere: calea prin care ucenicii lui Iisus pot rămâne „alături de el” este Sfântul Duh.

Iar acum, un mic comentariu teologic: în Scriptură, Sfântul Duh nu este în niciun caz o forță vagă (precum cea din seria de filme Star Wars!), un ocean al vidului etern similar conceptului de Nirvana din misticismul oriental sau un sentiment nedefinit, dar plăcut, precum cel pe care îl trăim atunci când ne rugăm. În învățătura lui Iisus, Sfântul Duh este un aspect divin de gen masculin, nu neutru, ceea ce nu înseamnă – desigur – că el este un „individ” masculin, ci doar că el reprezintă o persoană.

În toate învățăturile lui Iisus, ceea ce noi numim Dumnezeu este un flux misterios, dar sublim, de iubire care curge între Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Cum s-ar spune, Dumnezeu este o comunitate a iubirii altruiste. Fiecare membru al Sfintei Treimi (după cum o numesc teologii) este distinct de ceilalți doi, dar totuși este una cu ei. Prin urmare, a fi împreună cu Sfântul Duh este sinonim cu a fi împreună cu Iisus, iar a fi împreună cu Iisus este sinonim cu a fi împreună cu Tatăl. Cu alte cuvinte, este sinonim cu a pătrunde în fluxul iubirii divine în interiorul vieții lui Dumnezeu însuși.

Haide să ne întoarcem însă la povestea noastră: Obiectivul nr. 1 al uceniciei alături de Iisus constă în a trăi clipă de clipă în fluxul iubirii divine din interiorul Sfintei Treimi. Dacă putem vorbi așadar de o linie de start, aceasta este.

Iisus nu s-a limitat însă la a le oferi ucenicilor lui o simplă promisiune; el le-a oferit o practică.

Câteva momente mai târziu după promisiunea referitoare la Sfântul Duh, Iisus le-a oferit ucenicilor lui o învățătură care reprezintă efectiv un manual de instrucțiuni pentru a fi alături de el. L-am putea intitula chiar: „Modelul transformării spirituale în viziunea lui Iisus”. În acest scop, el s-a folosit de o metaforă a viței de vie și a explicat necesitatea ca o mlădiță să „rămână în interiorul” viței pentru a „putea da rod bogat”. În cadrul acestei metafore, Iisus reprezintă vița de vie, iar ucenicii săi mlădițele derivate din aceasta.

În continuare, el le-a oferit următoarea instrucțiune: „Rămâneți în mine, iar eu voi rămâne în voi”9.

Cuvântul „rămâneți” este menō în limba greacă. El poate fi tradus prin „rămâneți”, „stați” sau „faceți-vă un cămin în interiorul meu”10. Așadar, am putea traduce astfel acest verset: „Faceți-vă un cămin în interiorul meu, iar eu îmi voi face un cămin în interiorul vostru”.

Iisus nu a folosit cuvântul menō o singură dată, ci de zece ori în această scurtă învățătură. Îți recomand să o citești chiar acum. Vei constata că el insistă asupra următorului aspect: faceți-vă un cămin în prezența mea, prin intermediul Sfântului Duh, iar eu nu vă voi părăsi niciodată.

Pare ceva destinat doar călugărilor, nu oamenilor ocupați cu creșterea copiilor lor, care locuiesc într-un oraș aglomerat și care au responsabilități. Doresc să clarific însă un lucru: Iisus nu îți cere să faci altceva decât ceea ce faci deja!

Realitatea este că noi ne-am făcut deja un cămin undeva.

Întrebarea nu este: „Tu ți-ai făcut un cămin?”, ci „Unde ți-ai făcut tu căminul?”.

Cu alte cuvinte, toți oamenii au o sursă în care se simt ancorați, un fel de setare inițială la care revin de fiecare dată. Un cămin emoțional. Mintea lor revine în mod natural la această sursă atunci când nu este foarte ocupată cu diferite sarcini. La fel și emoțiile lor atunci când au nevoie de alinare, sau trupul lor atunci când acesta nu are nimic de făcut, ba chiar și banii lor după ce și-au plătit facturile (fapt care le permite să îi cheltuiască pe ceea ce își doresc cu adevărat de la viață).

Așadar, noi ne facem întotdeauna un cămin undeva. Întrebarea este însă: „unde?”, iar răspunsul la ea contează foarte mult, căci de acest cămin depind „roadele” pe care le vom culege de-a lungul vieții, care pot fi bune sau stricate.

Spre exemplu, dacă ne-am ancorat în fluxul nesfârșit al mediei sociale, noi sfârșim prin a fi modelați de acesta, devenind (cel mai probabil) niște oameni mânioși, anxioși, aroganți, simpliști și cu gândurile împrăștiate11.

Dacă ne-am ancorat în cozile nesfârșite ale platformelor media online, acestea ne vor modela la rândul lor, transformându-ne în niște oameni plini de pofte, agitați și plictisiți, incapabili să fie prezenți vreodată în realitatea din fața lor (ceea ce este)…

Dacă ne-am ancorat în hedonism – încă un pahar cu alcool, încă o țigară cu marijuana sau încă un partener sexual, pentru a uita de durere și pentru a trăi o stare efemeră de pace – acest lucru ne va modela, transformându-ne în niște oameni compulsivi, dependenți, care fug speriați de durere, dar și de vindecarea la care poate conduce aceasta.

Iar aceste exemple pot continua la infinit.

Pe de altă parte, dacă ne ancorăm în viața interioară a lui Dumnezeu… aceasta ne va modela la rândul ei, conducându-ne lent la „roadele Spiritului”: „iubirea, bucuria, pacea, toleranța, bunătatea, credința, blândețea și autocontrolul”12.

Așadar, unde se află căminul tău emoțional?

Care este sursa la care te întorci tu ori de câte ori prinzi un moment de liniște? Unde îți găsești tu alinarea și bucuria? Ce crezi că ai simți dacă ți-ai face un cămin în interiorul lui Dumnezeu?

Doresc să clarific un lucru: eu nu îți recomand neapărat să te călugărești, ci doar să înveți să te afli în două locuri în același timp…

Să îți consumi micul dejun și să te afli alături de Iisus…

Să te integrezi în traficul aglomerat în drum spre serviciu, dimineața, și să te afli alături de Iisus…

Să schimbi încă un scutec al bebelușului tău și să te afli alături de Iisus…

Să îți verifici email-ul și să te afli alături de Iisus…

Să gătești cina pentru familia ta sau pentru un grup de prieteni invitați și să rămâi ancorat în inima / conștiința lui Iisus…

Ucenicia alături de Iisus constă în transformarea trupului într-un templu, într-un spațiu aflat între cer și pământ, anticipând astfel ceea ce va face cândva Iisus cu întregul cosmos, când cerul și pământul vor redeveni una. Aceasta este cea mai mare oportunitate care îți este oferită în această viață: să îți lași trupul să devină un cămin pentru Dumnezeu. Iar această oportunitate îți este oferită în fiecare zi, fără nicio excepție.

Iisus a numit acest mod de viață: „a rămâne în el”, dar sfinții și înțelepții au descris această invitație fără egal în diferite cuvinte.

De pildă, Pavel a descris-o printr-o rugăciune „fără încetare”13.

Sfântul Ioan al Crucii (un sfânt spaniol carmelit) a numit-o: „iubirea tăcută”, invitându-ne să „rămânem într-o stare de focalizare plină de iubire asupra lui Dumnezeu”.

Madame Guyon, marea mistică franceză, a numit-o „actul lăuntric continuu al sălășluirii întru Dumnezeu”.

Quakerii de odinioară au numit-o „centrare în conștiință”14, ca și cum te-ai afla în contact cu însuși fundamentul ultim al realității.

Duhovnicul iezuit Jean-Pierre de Caussade a numit-o „sacramentul momentului prezent”, căci fiecare moment petrecut alături de Dumnezeu reprezintă propria sa împărtășanie, propriul său festin mobil15.

A.W. Tozer a numit-o „comuniunea conștientă”, declarând că: „În centrul mesajului creștin se află Dumnezeu Însuși, care își așteaptă copiii mântuiți să îi conștientizeze prezența”16.

La rândul lui, Dallas Willard a numit-o „viața trăită în compania lui Dumnezeu”17.

Atât de mulți sfinți, și tot atâtea nume date vieții trăite întru (împreună cu) Iisus.

Favorita mea incontestabilă rămâne însă numele pe care i l-a dat un călugăr pe nume Fratele Lawrence, care a numit-o „practica prezenței lui Dumnezeu”18.

Îmi place necondiționat numele dat acestei invitații de către Fratele Lawrence, căci el conține un adevăr pe cât de profund, pe atât de onest: oricât de plăcută ar fi la prima vedere ideea de a fi împreună cu Iisus, ea nu este altceva decât un sentimentalism spiritual superficial – până când ajungem să acceptăm faptul că această coexistență nu este o tehnică prin care putem controla relația noastră cu Dumnezeu, dar este totuși o capacitate pe care o putem învăța.

Și la fel ca alte capacități învățate, este nevoie de foarte multă practică pentru a ajunge la măiestrie…

Transformarea lui Dumnezeu într-o obișnuință mentală

Care este primul lucru la care te gândești atunci când te trezești dimineața?

Dar ultimul gând care îți trece prin minte după o zi lungă și obositoare, chiar înainte de a adormi?

În scurtele perioade în care nu ai nimic de făcut, care apar uneori de-a lungul zilei – de pildă atunci când aștepți la coadă pentru a-ți cumpăra cafeaua de dimineață, când ești blocat în trafic sau când aștepți la restaurant ca ospătarul să îți aducă mâncarea comandată – ce gânduri îți trec prin minte fără măcar să îți dai seama?

Haide să fim sinceri: pentru cei mai mulți dintre oameni, aceste gânduri aleatorii nu au nimic de-a face cu Iisus, ci mai degrabă cu dorințele și nevoile lor, cu temerile și cu rănile lor sufletești. Cu alte cuvinte, ele reprezintă o rutină mentală negativă. „Mintea necontrolată tinde automat către haos”. Psihologul Mihaly Csikszentmihalyi a numit acest fenomen „entropie psihică”19.

De această dată, spiritualitatea creștină străveche este de acord cu neurologia de ultimă oră. Mai mult decât atât, ea crede (la fel ca psihiatrii) că mintea poate fi reantrenată, sau reformatată. Indiferent dacă numim acest proces neuroplasticitate sau „practicarea prezenței lui Dumnezeu”, adevărul este că mintea noastră nu trebuie să rămână captivă într-o spirală negativă, ci poate fi reantrenată să sălășluiască în prezența lui Dumnezeu.

Călugărul care a conceput expresia „practica prezenței lui Dumnezeu” nu a fost un preot, ci un spălător de vase la o mănăstire din Paris, care a trăit în secolul XVII. Fratele Lawrence și-a stabilit ca scop în viață să simtă prezența lui Dumnezeu în haosul din bucătărie, oricât de ocupat ar fi fost și oricât de distrasă ar fi fost mintea sa. La sfârșitul vieții, el a declarat:

„Perioada de haos maxim în bucătărie nu diferă cu nimic pentru mine de ora de rugăciune. În mijlocul zgomotelor și agitației din bucătărie, în timp ce mai multe persoane îmi cer în același timp lucruri diferite, eu experimentez prezența lui Dumnezeu într-o stare de liniște interioară desăvârșită, la fel ca atunci când stau în genunchi pentru a primi împărtășania de la preot20.”

Doresc să remarc faptul că Fratele Lawrence a fost catolic, deci din perspectiva lui „Sfânta Împărtășanie” (adică ceea ce protestanții numesc „Cina Domnului”) era momentul cel mai sacru al vieții spirituale. Fratele Lawrence a reușit însă să își transforme întreaga viață într-un moment sacru, fără să mai facă nicio diferență între liniștea rugăciunii de dimineață și cacofonia sonoră a perioadei de pregătire a cinei, respectiv între sfințenia altarului și banalitatea lumească a mesei de seară. Viața lui a devenit astfel o totalitate perfect integrată, aparent fără nicio cusătură, ancorată în prezența lui Dumnezeu.

O idee similară apare și în textele autorului quaker Thomas Kelly: „Cum ne putem trăi… viața în rugăciune, fără încetare? Printr-o practică tacită și perseverentă, prin care ne focalizăm întreaga ființă, zi și noapte, către rugăciune, abandonare și adorație interioară a Lui, cel care ne cheamă în adâncul sufletului nostru. Cu alte cuvinte, noi trebuie să ne creăm o obișnuință mentală a interiorizării”21.

Așadar, și acest autor vorbește despre „practica perseverentă” și despre „obișnuința mentală”. Cu alte cuvinte, noi ne putem antrena (sau reantrena) mintea printr-o practică permanentă pentru a se focaliza asupra lui Dumnezeu în mijlocul entropiei vieții de zi cu zi. Acest lucru devine posibil însă numai cu ajutorul obișnuinței.

Dacă această viață trăită alături de Iisus necesita foarte multă practică prin anii 1600 – cu patru secole înainte de apariția telefoanelor mobile inteligente – imaginează-ți de câtă practică avem nevoie noi, în această epocă a poluării sonore urbane și a distragerilor digitale create de alertele și notificările nonstop pe care le primim pe telefonul mobil, respectiv a „ecosistemului creat de tehnologiile întreruperii șirului gândurilor”22. La prima vedere, acest lucru nu mai pare deloc posibil în zilele noastre. Și totuși, el este posibil, dacă vei practica.

Îngăduie-mi să îți prezint următorul citat preluat dintr-o carte a lui Dallas Willard…

Primul și cel mai elementar lucru pe care îl putem face (și pe care trebuie să îl facem) este să ne focalizăm gândurile asupra lui Dumnezeu… Acesta este cel mai fundamental secret al îngrijirii sufletului. Rolul nostru în această practică a prezenței lui Dumnezeu constă în direcționarea și redirecționarea constantă a minții noastre asupra Lui. În primele etape ale acestei practici noi vom fi puși la grea încercare de obiceiul nostru greșit de a ne focaliza atenția asupra aspectelor lumești ale vieții [adică de miriadele de factori care ne distrag atenția, făcându-ne să uităm de Dumnezeu]. Acestea sunt însă simple obișnuințe, nu legea gravitației, deci ele pot fi transcense. Fostele obișnuințe mentale pot fi înlocuite cu unul nou, guvernat de grația divină, dacă vom face în mod intenționat pașii necesari pentru a ne focaliza atenția asupra lui Dumnezeu. În scurt timp, mintea noastră va reveni astfel la Dumnezeu, la fel ca acul unei busole, care revine întotdeauna către direcția nord… Dacă Dumnezeu reprezintă marea aspirație a sufletului nostru, el devine steaua polară a ființei noastre interioare23.

Willard descrie așadar un proces de transformare a lui Dumnezeu într-o obișnuință mentală.

Îmi place enorm imaginea creată de Willard, a unei busole „care revine întotdeauna către direcția nord”. Într-o manieră similară, noi ne putem obișnui mintea (care nu este altceva decât o atenție direcționată sau un proces de focalizare, după cum o definesc oamenii de știință) să revină constant la Dumnezeu…

Ceea ce doresc să spună Willard și alți maeștri spirituali ai Căii este că noi putem co-crea prin intermediul obișnuinței noastre mentale, împreună cu Iisus, o minte focalizată asupra lui Dumnezeu de-a lungul întregii zile. În acest fel, noi putem spune, la fel ca psalmistul biblic: „L-am văzut pe Domnul pururi înaintea mea”24, sau, la fel ca Pavel: „Cugetați la cele de sus, nu la cele de pe pământ”25.

Ori de câte ori prinzi o mică pauză mentală în timpul vieții agitate de zi cu zi, cum ar fi momentul de după ce ai trimis un email, cel în care trebuie să aștepți ca semaforul să treacă de la culoarea roșie la cea verde sau cel în care devii conștient imediat după ce te-ai trezit din somn, tu îți poți antrena mintea – printr-o practică deliberată – să revină la Dumnezeu, să revină la Dumnezeu, să revină la Dumnezeu…

Mai devreme sau mai târziu, mintea ta (și împreună cu ea, întregul tău trup și întregul tău suflet) se va ancora în Divinitate, ajungând să „sălășluiască” în ea. Chiar și în mijlocul zgomotului și haosului din lumea modernă, cu traficul ei imposibil, cu nenumăratele întâlniri la care trebuie să participăm și cu copiii mici pe care trebuie să îi hrănim, noi ne putem dezvolta o minte ancorată în Divinitate.

Dacă privim mintea ca pe un portal al sufletului și dacă este adevărat că „noi devenim una cu lucrurile pe care le contemplăm”, după cum s-a exprimat atât de elegant Hwee Hwee Tan26, puține alte lucruri pot fi considerate mai importante decât acesta. De fapt, însuși destinul nostru pe acest pământ ar putea depinde de această practică.

Înțeleg faptul că transformarea lui Dumnezeu într-o obișnuință mentală sună la fel de inspirat ca transformarea iubirii romantice, a râsului sau a poeziei într-o astfel de obișnuință. Într-o cultură care echivalează autenticitatea cu emoțiile spontane27 este foarte greu să îi convingi pe oameni să cultive o astfel de obișnuință. Eu doresc să le dau însă acestor critici următorul răspuns: arătați-mi obișnuințele mentale ale unei persoane și eu vă voi arăta ce anume o pasionează cu adevărat pe aceasta, cărui obiectiv îi este dedicată ea, pentru ce cauză este dispusă să sufere și ce anume iubește cel mai mult în viață.

Iar apoi, vă voi arăta în ce se va transforma ea în timp.

Așadar, încotro se îndreaptă mintea ta în aceste scurte momente de pauză mentală, în aceste mici spații binecuvântate ale gândirii? Se îndreaptă ea către Dumnezeu? Către iubirea Tatălui care curge în tine prin intermediul lui Christos și al Sfântului Duh, inundându-te nu doar pe tine, ci și pe cei din jurul tău?

Dacă nu se îndreaptă către Dumnezeu, află că poți schimba acest lucru, căci mintea umană este infinit mai ușor de modelat decât ar dori să ne convingă unii oameni. Ea poate fi schimbată, astfel încât să aibă o altă setare de bază, pe care am putea-o numi „orientarea către Dumnezeu”.

Înainte ca neurologul dr. Donald Hebb să facă faimoasa sa declarație: „Neuronii care se activează împreună sunt interconectați” (care la ora actuală este numită de neurologi „regula lui Hebb”), A.W. Tozer a afirmat că „dacă ne orientăm inima către Iisus”, în ființa noastră interioară se produce un fenomen miraculos: „Se formează astfel o obișnuință a sufletului care va deveni după o vreme un fel de reflex spiritual care nu mai necesită niciun efort conștient din partea noastră”28. Sau, după cum a declarat misionarul Frank Laubach: „Această practică simplă nu necesită decât un mic efort de voință, pe care orice om îl poate face cu ușurință. Ea devine din ce în ce mai ușoară pe măsură ce obișnuința începe să devină fixă”29.

Personal, nu sunt un maestru spiritual, dar după ce am practicat această tehnică vreme de mai bine de un deceniu, pot confirma ipoteza acestor autori din experiența mea directă: într-adevăr, practica devine din ce în ce mai ușoară.

Eu îmi încep fiecare dimineață cu o rugăciune, după care îmi modelez viața în funcție de un ritm zilnic al rugăciunii, dar altfel îmi petrec o mare parte a zilei (la fel ca și ceilalți oameni) prins în capcana grijilor și a altor factori ce îmi distrag mintea. Ori de câte ori încetinesc însă ritmul, iar mintea mea tinde să se odihnească puțin, conștiința mea se îndreaptă din ce în ce mai mult în mod natural către Dumnezeu, ajutându-mă astfel să mă întorc „acasă”.

Dacă vei practica la rândul tău această metodă, primele zile ale „practicării prezenței lui Dumnezeu” ți se vor părea dificile și te vor umple de smerenie, dar și de bucurie. Ele ți se vor părea dificile deoarece toți oamenii uită în mod constant de Dumnezeu, redevenind captivi în haosul acestei lumi agitate. De bună seamă, te vor umple de smerenie din același motiv, dar în același timp te vor umple de bucurie și de fericire, căci tehnica te va ajuta să îți împlinești cea mai profundă aspirație a sufletului uman: aceea de a se afla din nou în prezența lui Dumnezeu. În timp, setările din creierul tău vor începe să se schimbe, vindecându-se de ruptura acestuia în raport cu creatorul său. În creierul tău se vor forma astfel noi căi neuronale. Cu cât te vei ruga mai mult, cu atât te vei gândi mai mult la rugăciune. În acest fel, ceea ce la început ți s-a părut a fi aproape imposibil va deveni la fel de ușor și de natural pentru tine ca și respirația.

Există foarte multe lucruri pe care nu le putem face de-a lungul procesului de modelare spirituală. Spre exemplu, noi nu ne putem repara, vindeca sau transforma singuri. Ceea ce putem face însă este următorul lucru: noi putem fi alături de Iisus. Putem face mici pauze de-a lungul zilei și ne putem focaliza mintea / inima asupra lui Iisus, într-o stare de rugăciune tăcută și de iubire.

Tu poți face acest lucru – dacă ești dispus să practici. În calitatea noastră de ucenici ai lui Iisus, și eu și tu avem capacitatea și responsabilitatea de a ne focaliza mintea asupra lui; de a ne direcționa privirea interioară a inimii asupra iubirii sale.

De a-l privi și de a constata că ne privește la rândul lui cu iubire…

„Eu mă uit la El, El se uită la mine, și împreună suntem fericiți”

Vorbitoarea spirituală Marjorie Thompson, care organizează tabere spirituale, relatează într-o carte a ei o conversație pe care a avut-o un preot din secolul XVIII cu un țăran în vârstă care stătea adeseori, ore întregi, în liniștea bisericii. Când preotul l-a întrebat ce făcea, bătrânul i-a răspuns cu simplitate: „Mă uit la El, El se uită la mine, și împreună suntem fericiți”30.

Într-adevăr, acesta este apogeul spiritualității creștine. Sfântul Ignațiu de Loyola l-a numit cândva pe Dumnezeu: „Iubirea care iubește”31. El a vorbit astfel în numele a milioane de credincioși care l-au contemplat pe Dumnezeu de-a lungul istoriei, stând liniștiți și lăsându-l pe Dumnezeu să îi iubească. Aceasta este cea mai fericită experiență pe care o putem trăi în această lume, întrucât anticipează efectiv eternitatea.

Autorul Kallistos Katafygiotis, care a trăit în secolul XIV, a declarat cu curaj:

Cel mai important lucru care se poate petrece între Dumnezeu și sufletul uman constă în a-l iubi și a fi iubit de el32.

Tu crezi acest lucru?

Că cel mai important lucru din această viață constă în a-l iubi și a fi iubit de Dumnezeu?

Noi putem fi amăgiți cu ușurință să credem că ancorarea în Divinitate nu estre altceva decât un fel de igienă mentală a cortexului prefrontal – versiunea creștină a dictonului „emite numai gânduri care îți produc fericire”. Deși orientarea conștiinței noastre către tot ce este bun, frumos și adevărat este într-adevăr vitală pentru modelarea sufletului nostru, ancorarea în Divinitate nu se rezumă numai la viața noastră mentală, chiar dacă o includem în ea și pe cea emoțională. Ea se bazează pe o ancorare în Iisus care transcende gândurile și sentimentele noastre. Această ancoră este iubirea.

Maeștrii Căii lui Iisus au numit acest proces „contemplație”. Cuvântul contemplație are semnificații diferite pentru persoane diferite care au trăit în epoci diferite ale istoriei bisericii, dar în esență înseamnă să îl privești pe Dumnezeu, care te privește cu iubire.

Cuvântul contemplație provine direct din Noul Testament, unde poate fi găsit într-un pasaj cheie din cea de-a doua epistolă trimisă de Pavel corintenilor:

Iar noi toți, privind ca într-o oglindă*, cu fața descoperită, slava Domnului, ne prefacem în același chip [suntem transformați după chipul și asemănarea lui] din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului33.

În cazul de față, cuvântul grecesc folosit pentru „contemplație” este katoptrizo, care înseamnă „a privi sau a susține privirea”. „Contemplarea slavei Domnului” constă în focalizarea privirii interioare a inimii asupra comunității iubirii Sfintei Treimi. După cum spune psalmistul David, ea constă în „a privi frumusețea Domnului”34. În măsura în care facem acest lucru, noi „suntem transformați după chipul și asemănarea lui”, adică devenim la fel ca obiectul contemplației noastre – Iisus. „Din slavă în slavă” înseamnă că devenim din ce în ce mai frumoși, la fel ca Iisus, de-a lungul timpului, prin simpla practică zilnică a contemplației noastre.

Vom vorbi în curând despre obiectivul nr. 2, acela de „a deveni la fel ca Iisus”, dar până atunci doresc să fac o scurtă precizare: întrebarea pe care ne-am pus-o atunci când am vorbit despre obiectivul nr. 1, acela de „a fi împreună cu Iisus”, a fost: cum putem fi împreună cu Iisus? Răspunsul pe care ni-l oferă Biblia este să ne integrăm în vița de vie, adică să ne trăim viața ancorați în conexiunea noastră cu Iisus prin intermediul Sfântului Duh.

Întrebarea care apare în mod natural atunci când vorbim despre obiectivul nr. 2 nu este foarte diferită de prima: cum putem deveni noi la fel ca Iisus? Un răspuns complet ar necesita o carte întreagă35, dar versiunea lui simplificată este următoarea: prin contemplație. Cu alte cuvinte, noi îl putem lăsa pe Dumnezeu să ne transforme într-o persoană plină de iubire prin iubirea lui.

Ca o regulă generală, noi devenim din ce în ce mai plini de iubire prin experimentarea iubirii, nu ascultând o prelegere despre iubire sau citind despre ea într-o carte. Psihologii au o regulă de bază care spune că noi iubim direct proporțional cu iubirea pe care am primit-o la rândul nostru. De aceea, celor care au fost iubiți în copilărie de părinții sau de îngrijitorii lor le vine mult mai ușor să iubească și să se lase iubiți când ajung la maturitate. Pe de altă parte, nicio familie terestră nu este suficient de sănătoasă pentru a ne transforma prin acel tip de iubire pe care îl manifestă Iisus, și nicio familie nu sunt suficient de disfuncțională pentru a ne împiedica să devenim o persoană plină de iubire prin iubirea lui Iisus. Toți oamenii au potențialul de a crește și de a se maturiza, transformându-se într-un canal al lui agape. Pentru a se transforma într-un astfel de canal, ei trebuie să experimenteze însă iubirea lui Dumnezeu.

Acest lucru îmi amintește de rugăciunea lui Pavel din Epistola către efeseni:

Mă rog ca în marea lui slavă să vă întărească puterea prin intermediul Sfântului Duh, în ființa voastră interioară, astfel încât Christos să poată sălășlui în inima voastră prin intermediul credinței. Și mă rog ca voi, astfel ancorați în iubire, să aveți puterea, la fel ca toți oamenii sfinți ai Domnului, de a înțelege cât de amplă și de vastă este iubirea lui Christos, și de a-i cunoaște iubirea care depășește orice înțelegere umană, astfel încât să vă umpleți cu măsura întregii plenitudini a lui Dumnezeu36.

Ce verset: „de a-i cunoaște iubirea care depășește orice înțelegere umană”! Pavel nu a fost nici pe departe un anti-intelectual, dar el a fost pe deplin conștient de limitările minții umane: nu este suficient să știm despre iubirea lui Dumnezeu, ci trebuie să o cunoaștem direct37, să o experimentăm în ființa noastră interioară, dacă ne dorim să fim transformați într-o ființă plină de iubire.

În paradigma lui Pavel, acest proces de transformare se produce atunci când „contemplăm”, când îl privim pe Dumnezeu „ca într-o oglindă”, văzându-l cum ne privește la rândul lui cu iubire.

Acest act simplu și deloc complicat are potențialul de a ne transforma viața interioară și de a ne vindeca cele mai adânci răni în maniere pe care studiul Bibliei, participarea la slujbele bisericii și chiar psihoterapia nu le pot atinge vreodată (oricât de utile ar fi aceste practici).

Psihologul și duhovnicul David Benner și-a descris astfel propria experiență a contemplației:

Meditația asupra iubirii lui Dumnezeu m-a ajutat mai mult să îmi amplific propria iubire decât decenii întregi de efort personal în încercarea de a fi mai plin de iubire. Simplul fapt că mi-am îngăduit să îi experimentez în profunzime iubirea, făcându-mi timp pentru a mă scufunda în ea și pentru a o lăsa să mă impregneze, a început să producă schimbări pe care nu mai speram să le experimentez vreodată. Întorcându-mă de fiecare dată la Dumnezeu după eșecurile mele în încercarea de a-mi iubi semenii, m-am aruncat de fiecare dată în brațele lui și l-am rugat să îmi reamintească cât de mult mă iubește exact așa cum sunt. Acest lucru m-a ajutat apoi să experimentez noi niveluri ale iubirii mele față de alți oameni38.

Nu voi uita niciodată sfatul pe care mi l-a dat propriul meu duhovnic: „John Mark, rămâi ancorat în păcatul tău și lasă-l pe Dumnezeu să te iubească”. De bună seamă, asta nu înseamnă că m-a sfătuit să continui să păcătuiesc fără a mă simți vinovat, ci doar că atunci când voi păcătui [și o voi face, la fel cum o vei face și tu], să nu încerc să ascund acest lucru de Dumnezeu. Dimpotrivă, să i-l prezint lui Dumnezeu, fără să îi ofer nicio scuză, fără să dau vina pe cineva, fără să încerc să îl neg, într-o stare de vulnerabilitate absolută, iar apoi să îl las pe Dumnezeu să mă iubească exact așa cum sunt. Această iubire divină necondiționată are capacitatea de a mă transforma, ajutându-mă să îmi ating potențialul maxim.

Acest tip de rugăciune este extrem de diferit de felul în care se roagă cei mai mulți dintre oameni. Personal, am fost învățat de mic să mă rog în cuvinte multe, rostite în grabă, prin care îi cer lui Dumnezeu diferite lucruri, în general bune, nu-i vorbă, dar care corespund totuși dorințelor și nevoilor mele individuale. Și nu vreau să spun cu asta că a te ruga în acest fel este ceva rău. Există loc în inima lui Dumnezeu și pentru astfel de rugăciuni.

Rugăciunea contemplativă descrisă ceva mai devreme este însă cu totul altceva. Ea presupune să nu ceri nimic de la Dumnezeu, ci doar să îl privești în față [ca într-o oglindă]. „Mă uit la El, El se uită la mine, și împreună suntem fericiți.”

Foarte puțini oameni înțeleg chiar și faptul că este posibil să se roage în acest fel.

Acest nivel extrem de profund al rugăciunii este extrem de dificil, dar infinit mai satisfăcător decât cel superficial / verbal. Atunci când spun că este dificil, nu vreau să spun că este și neplăcut în același timp (dimpotrivă), ci doar că el necesită acea calitate umană de care lumea în care trăim încearcă cu orice chip să ne priveze, și anume atenția.

Capacitatea de a-ți focaliza atenția inimii asupra lui Dumnezeu, adică de a-l urma pe Iisus, este exact însușirea pe care o pierdem noi în favoarea „economiei care ne fură atenția”39, a cantității enorme de informații (în general negative) care încearcă să ne atragă atenția pe telefonul mobil. Atât timp cât nu putem fi atenți, noi nu ne putem ruga.

Filozoafa franceză Simone Weil a definit rugăciunea ca pe o „atenție perfect focalizată asupra lui Dumnezeu, fără niciun amestec din afară”40. Quakerul Douglas Steere a declarat că a ne ruga înseamnă „să ne focalizăm atenția asupra celui mai profund aspect pe care îl cunoaștem”41. La rândul lui, dr. Rich Plass a scris: „Rugăciunea contemplativă este sinonimă cu dorința plină de ardoare de a fi prezent în fața lui Dumnezeu, savurând prezența lui. Ori de câte ori mă rog în acest fel, eu devin plenar conștient de prezența mea în conștiința lui Christos, dar și de prezența lui în interiorul meu. Este ca și cum i-aș spune da lui Dumnezeu cu întreaga mea ființă, dar fără cuvinte”42.

Problema nu este că folosirea cuvintelor în timpul rugăciunii ar fi ceva rău în sine. Nici vorbă de așa ceva! Există însă un prag în orice relație, dar mai ales în cea cu Dumnezeu, dincolo de care cuvintele și chiar gândurile nu te mai conduc către un plus de intimitate. Ele te pot conduce până la acest prag, dar nu și dincolo de el. Dimpotrivă, este chiar posibil ca după acest prag să te tragă înapoi!

Dumnezeu nu este un concept sau o emoție, și în niciun caz nu este o doctrină de tip afirmarea credinței ori un capitol dintr-o carte de teologie. El este o persoană care își dorește cu ardoare să te cunoască, dar și să fie cunoscut de tine. La fel ca în orice altă relație intimă, există un tip de cunoaștere care transcende cuvintele, la care nu poți avea acces decât printr-o experiență directă, de tip interpersonal (față în față)43.

Aici se separă rugăciunea contemplativă de simpla practicare a lucidității și de alte tipuri extrem de populare de meditație, apucând-o într-o direcție complet diferită. Spre exemplu, în cadrul meditației budiste scopul este să îți golești sinele egotic, ajungând la o stare de vid. Rugăciunea contemplativă presupune o golire similară, dar scopul ei este de a-i face loc lui Dumnezeu, pentru ca el să umple acest vid interior. În cadrul meditației lucidității, scopul este de a fi prezent clipă de clipă. În timpul rugăciunii, scopul este de a fi prezent în fața prezenței lui Dumnezeu în acest moment, și în ultimă instanță de a fi prezent în fața iubirii sale.

Poate că această explicație ți se pare prea mistică pentru gustul tău, dar în această privință nu pot decât să fiu de acord cu teologul Karl Rahner, care a declarat: „Creștinii viitorului vor fi niște mistici sau nu vor exista deloc”44.

Vrei să știi de ce cred eu că Rahner a avut dreptate? Deoarece creștinii din trecut au fost niște mistici. Dacă nu vom redescoperi arta contemplației, noi „nu vom mai exista deloc” în solul corosiv al Occidentului secular.

Sunt perfect conștient de faptul că eticheta de mistic îi inhibă pe unii oameni. (Sincer să fiu, nu sunt puțini cei care mă întreabă personal: „Sper că nu ești un mistic, nu-i așa?” De regulă mă mulțumesc să le răspund printr-un zâmbet machiavelic…) Eu nu folosesc însă acest cuvânt într-un sens heterodox. Ceea ce înțeleg eu prin conceptul de mistic este pur și simplu un discipol al lui Iisus care își dorește să experimenteze din punct de vedere spiritual adevărul teologic. Scriptura este foarte clară în această direcție: toți cei care au fost botezați există deja „întru Christos”45. Dacă te numeri printre ei, înseamnă că te-ai scufundat deja în comunitatea Sfintei Treimi a Tatălui, Fiului și Sfântului Duh, deci ești deja saturat de prezența lui Dumnezeu. „Căci voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Christos întru Dumnezeu.”46 Christos „este deja în tine, ca o nădejde a slavei”47.

Misticii nu sunt altceva decât niște oameni care nu se mulțumesc să citească diferite cărți sau să asculte diferite predici referitoare la această realitate glorioasă, ci care își doresc să experimenteze această iubire și să se lase transformați de ea în niște canale ale iubirii. Noi nu putem fi cu adevărat „fericiți” decât aici și acum, dacă îl privim pe Dumnezeu în față, iar el se uită înapoi la noi, plin de iubire. Numai așa putem deveni noi liberi, mulțumiți, relaxați, recunoscători, plini de bucurie și cu adevărat vii.

Foarte mulți creștini nu au nicio idee cât de imensă este iubirea lui Dumnezeu pentru ei și cât de mare este puterea acestei iubiri de a-i transforma într-un canal al iubirii divine, dar și de a le conferi fericire și o stare de pace interioară durabilă. Dacă ar ști acest lucru, ei ar face cu siguranță tot ce le-ar sta în puteri pentru a fi împreună cu el, măcar din când în când.

Din păcate, foarte mulți dintre ei continuă să îl considere pe Iisus un simplu instrument pentru a-și atinge propriile scopuri, un bilet de acces la paradis, la diferite emoții (umane) plăcute, la succes, la o ascensiune de-a lungul ierarhiei sociale, și așa mai departe.

Pe scurt, oamenii continuă să îl înțeleagă greșit pe Iisus. El este scopul în sine.

* N. trad. În limba engleză cuvântul folosit este „contemplăm”, dar este superbă și imaginea creată de traducerea din Biblia ortodoxă: „privind ca într-o oglindă”, adică privindu-l pe Dumnezeu față în față.