Altruism sau narcisism? „De multe ori renunţăm la cele mai mari plăceri ale vieţii din mândria de a le sacrifica.''
• Claude-Adrien Helvetius (Maximes et pensees) Nevoia de recunoaştere şi de a fi admirat a celor care suferă de sindromul Saint Bernard este, în cea mai mare parte a timpului, generată de tulburări narcisice. Numim „narcisism sănătos'' acea bază pe care copiii şi adolescenţii şi-o construiesc pentru a-şi dezvolta încrederea în sine. Narcisismul despre care vorbim aici este cel care lipseşte, nefiind dezvoltat în perioada copilăriei. Astfel, aceşti indivizi încearcă să se „narcisizeze'' căutând recunoaşterea şi admiraţia celorlalţi. Ei speră ca, prin dăruirea lor, să fie admiraţi, dar, adesea, aşteptările lor nu sunt îndeplinite. Deseori, ei ignoră faptul că persoanele faţă de care au atât de mult devotament nu se simt în mod automat datoare faţă de ei. In cele din urmă, aleg să se dăruiască celorlalţi, tocmai pentru ei înşişi, mânaţi de dorinţa de a obţine în schimb priviri prietenoase, mulţumiri şi chiar admiraţie, despre care consideră că o merită. Cu toate acestea, devotamentul lor nu este întotdeauna recunoscut sau recompensat. Ei îşi pot exprima amărăciunea întrebându-se: „In final, m-am dedicat mereu celorlalţi, dar ei, ce au făcut ei pentru mine? Cine s-a preocupat vreodată de mine şi de nevoile mele?'' „Mi-am consacrat viaţa unor ingraţi.'' Este o constatare amară, iar situaţia este greu de acceptat. „Randamentul investiţiei'' nu corespunde aşteptărilor, ceea ce provoacă frustrare şi furie. Această atitudine contrastează cu cea a unor persoane precum sora Emmanuelle, o femeie admirabilă, care respinge noţiunea de sacrificiu declarând: „Mă amuză când aud pe cineva vorbind despre sacrificiu! Când iubeşti, nu există sacrificiu, ci o deschidere a inimii''. Ea nu a simţit niciodată această nevoie narcisică de recunoaştere şi nici că trebuie să dovedească ceva nici ei însăşi, nici altora, şi cu atât mai puţin nu a simţit că e nevoie să i se mulţumească. Ea nici nu s-a sacrificat şi nici nu s-a uitat pe sine. Un joc psihologic Noţiunea de altruism se diluează uneori într-o formă de manipulare: devotamentul faţă de alţii îi face pe aceştia dependenţi şi îi împiedică să devină autonomi. Vorbim, în acest caz, de codependenţă: „Câtă vreme ei au nevoie de mine, mă simt responsabil pentru ei, iar ei îşi pun toată încrederea în mine: îmi ascultă sfaturile şi mă lasă să mă ocup de ei aşa cum cred eu de cuviinţă.'' Acest joc psihologic este atât de bine ilustrat în Analiza tranzacţională prin „triunghiul dramatic'' (sau triunghiul lui Karpman) în cadrul căruia fiecare punct determină un rol, ştiind că „jucătorul'' se deplasează succesiv pe fiecare dintre puncte: Salvatorul (a cărui „misiune în viaţă'' este aceea de a-i ajuta pe alţii, adică de a căuta o Victimă), Victima (care se consideră neputincioasă şi incapabilă să se îngrijească de ea însăşi, de a avea control asupra pro¬priei vieţi şi care caută un Salvator) şi Persecutorul (foarte directiv şi care îi dirijează pe ceilalţi într-o manieră autoritară, făcând din aceştia Victime). |
Adevăr Divin
