III. Dar aceste purificări active şi pasive, atât de chinuitoare şi de dureroase, corespund ele „nopţilor'' descrise de către Sfântul Ioan al Crucii? Scolasticii ar răspunde: material, da; formal, nu. Aceste adverbe sunt destul de comode şi chiar foarte luminoase, cu condiţia de a le explica de fiecare dată. Sunt cazuri în care materia contează mai mult decât forma. Este atunci când materia este creaţie sau instituţie divină, iar forma este o invenţie sau facere omenească. Este ceea ce H. C. Puech numeşte „conţinutul real'' al nopţilor carmelitane, a cunoaşte purificarea dureroasă în vederea contemplaţiei sau a unirii cu Dumnezeu - fără îndoială că spiritualitatea clasică o ştia peste tot, atât în Est, cât şi în Vest. Estul şi Vestul sunt în acord să afirme că această contemplaţie comportă munci voluntare şi suferinţe involuntare, în măsura în care ea s-a ridicat mai sus. Acordul nu este mai puţin complet, totodată, atunci când este vorba despre bucuriile sau, mai bine zis, despre bucuria contemplativului. De fapt, misticul sfârşeşte prin a merge dincolo de suferinţa şi bucuria umane, chiar dincolo de ceea ce se cheamă în mod vulgar mângâiere şi întristare spirituale, într-o zonă unde cuvintele omeneşti îşi pierd din ce în ce mai mult semnificaţia lor originală, pentru a nu mai păstra decât valoarea unei analogii. Nu este doar un apofatism pentru cunoaşterea intelectuală, ci şi pentru psihologia mistică, atunci când, pentru a o spune cu Diadoh, unitatea simţirii spirituale a fost restabilită. Feriţi-vă de un om ajuns la acest grad: el poate vorbi multe despre suferinţele sale dar dacă voi îl compătimiţi, el vă va răspunde că nu şi-ar da suferinţele în schimbul tuturor bucuriilor voastre. Astfel este noche oscura, noche dichosa a lui Ioan al Crucii. Astfel este ''tristeţea bucuroasă'' a lui Ioan Scărarul, astfel este ''omorârea cea de viaţă dătătoare'' a lui Simeon Noul Teolog. Feriţi-vă şi cândaceşti oameni vă vorbesc despre bucurie. Nu este decât o traducere omenească ce trădează realitatea dumnezeiască. Bucuria, pacea,dragostea şi alte lucruri binecuvântate care constituie fructul unic al duhului, toate acestea trec dincolo de poarta sensului omenesc şi nu pot fi încercate decât într-un fel de extaz al simţirii, prin „sensul spiritual''. În funcţie de circumstanţe şi urmărind scopul pe care îl vizează, cei care revin din extaz traduc arcana verba în termeni de bucurie sau în termeni de durere. Din întunericul luminos nu vedeţi decât „obscuritatea sporită'' sau „splendoarea taborică'' - în ambele cazuri greşiţi. Cânturile Sfântului Ioan al Crucii condensează atâta exaltare a sufletului pe cât dezvoltă „Imnurile iubirilor dumnezeieşti'' ale lui Simeon Noul Teolog. Iar „starea de moarte'' a bizantinului ascunde tot atâta mortificare cât „horrenda y espantable purgacion'' („oribila şi înspăimântătoarea purificare'' - n. red.) a spaniolului. Nu îl resuscităm, dacă nu este mort. Spiritualizarea, îndumnezeirea sufletului este moartea şi învierea, triplă moarte şi triplă înviere, a corpului, a sufletului şi a intelectului sau, mai degrabă, este moartea şi învierea mereu mai desăvârşită, întrucât desăvârşirea nu are limită, precum o spune cel mai filosof dintre Părinţi, Grigorie de Nyssa, dar şi unul dintre cei mai populari, Ioan Scărarul. Şi cum să nu fie creştinii unanimi cu privire la această doctrină, când ei i-au citit principiile în Evanghelia însăşi şi la Sfântul Pavel? Iată în ce constă „conţinutul real'' al nopţilor. Din punct de vedere material, există consensus utriusque Ecclesiae, „consensul ambelor Biserici'', prin credinţa comună în Iisus Hristos mort şi înviat şi intrat în slava Sa prin cruce. Dacă trecem acum la „formă'', adică la modul de prezentare sau de explicare a acestor fapte de experienţă universală la misticii creştini, nimic nu este mai uşor de constatat decât diferenţa dintre Ioan al Crucii şi orientali (pe lângă asta, trebuie să-i aşezăm alături de cei din urmă pe occidentalii vechi, până aproape de o epocă destul de recentă). Această diferenţă poate fi formulată în mai multe feluri. Voi oferi mai întâi un enunţ mai grosier, care va trebui apoi nuanţat. Trăsătura cea mai vizibilă şi, pentru noi, cea mai uimitoare a spiritualităţii antice este rolul enorm atribuit demonilor. Abandonarea ne dă pe mâinile acestor „piuari'', care devin prin aceasta, fără să o vrea, artizanii purificării. |
Adevăr Divin
