Măsura vieţii omului Naşterea e începutul morţii, ea e asemenea lumânării, carea după ce s”a aprins, începe numai decât a se mistui, fiecare clipă a zilelor noastre, întocmai ca timpul are secerea sa. Viaţa omului e ca fruntea ceasornicului lipsită de arătător, pe carea măcar-că sunt toate numerile însemnate, totuşi nu le putem ştii, care din acelea ne va înştiinţa despărţirea? Oamenii sunt îngeri, carii numai câte-va zile, însărcinaţi cu povară, prea cu paşuri clătinde, călătoresc prin o vale mocirloasă şi cu multă osteneală se suie însus pe coastele lunecoase ale unei stânci înalte. Timpul acesta necuprinzător poartă cu sine un clopot şi ne face a auzi sunetul de moarte al ciasurilor trecute. Unde sunt acelea? S”au pierdut în nemărginita mare a veciniciei. Nimic e mai de mirare ca timpul. Trecutul cade de sine în groapa uitării, prezentul nu e nici odată de faţă, măcar că el ne este totdeauna înaintea ochilor şi viitorul asemenea ne este neştiut şi nu-l putem cuprinde. Astrele precum şi elementele rămân — cel puţin se par a rămânea, într”o formă; pe noi însă ca pe nişte efemere (căci aşa zicând trăim numai o zi) fiecare clipă ne lipseşte de ceva, nu numai de uniformitate şi din când în când ne ia şi din isteţime, până ce în urmă ne reîntoarcem întru întâiul nostru de nimic. Fiecare sărbătoare a anului ne aduce aminte cu tărie acest adevăr, de a cărui făclii luminându-ne, cuprindem în cugetul nostru vecinicia; măsura însă, pe carea o prindem, se rupe şi picătura cea mică a vieţii fără să băgăm de seamă, se pierde în nemărginitul ocean al nemărginimei. Timpul e o clipă; petrecerea noastră pe pământ e o curgere din clipă în clipă. Toată viaţa pământeană e o zi de naştere a veciniciei, carea este dincolo de plăsmuirea noastră şi din ceace de mormânt, pe carea noi tocma pentru aceea am trebui să o luăm la socoteală cu o sfinţenie şi vioşie mai mare. Aceea însă trece ca o cuvântare. Aşa clipele decurg de repede, râul vieţii se strecoară cu iuţeală, se prăvăleşte între undele timpului, fuge pentru totdeauna în nereîntoarcânda noapte a mormintelor, la al căror ţărmuri stăm nesiguri ca arina şi privim cu înfiorare în ţara nemărginimei. Totuşi ferice de noi dacă le întrebuinţăm înţelepţeşte ciasurile scurte! Căci niminea nu e în stare de a conteni prin bani oceanul şiroilor şi ciasurilor sburătoare, acelea trec ca undele una după alta şi timpul se prăvăleşte peste timp. Nu te mira dar muritoriule, dacă cursul vieţii tale, precum cursul evenimentelor din toate zilele, merge ca râul drept şi strâmb, necontenit cătră scop, pe care te lupţi a-l ajunge. Onoarea, avuţia şi odihna arareori ne petrec alăturea sau în acel punct al timpului în care ne-am aşteptat la acelea cu fierbinţeala dorinţelor noastre. Şi tocmai astfel facem noi în toată zioa călătoriei în zadar; căci chiar şi din ale noastre serbători de bucurie — ne rămâne numai amintire, adeseori greaţă şi supărarea. Ce e viaţa pentru mulţi oameni? Pentru omul cu simţuri groase viaţa este noapte steloasă, carea e între două nopţi întunecoase a trecutului şi a viitorului. Dânsul gustă cu simţuri murgitoare fără a privi înainte sau îndărăt. Sumeţul ţine viaţa de o zi lucioasă între două nopţi întunecate. Dânsul ştie toate, căci el crede, că le ştie, precum al lui astăzi nu are şi mâne. Dânsul vede cu ochi mai ageri decât alţii, dar numai în apropiere, ca cei scurţi la vedere. |