Dacă anxietatea socială, de exemplu, te-ar împiedica să te urci pe scenă și
să joci într-un musical pe Broadway în fața a o mie de oameni, aceasta ar
fi o problemă
doar dacă ai
fi un artist
profesionist care-și dorește din
tot sufletul să fie în stare să se urce pe scenă și să joace în fața oamenilor.
Teroarea de a te urca pe scenă și de a te fâțâi de colo până colo într-un
costum de pisică, în timp ce cânți din toți rărunchii, nu este problematică
dacă ești doar un spectator care vizionează spectacolul. Însă, dacă nu poți
veni la spectacol de teamă că te vei afla într-o mulțime de oameni, dar ți-ai
dori din toată inima să-ți duci partenerul sau partenera să vadă niște „feline“
care cântă, atunci acest lucru s-ar putea să fie o problemă. Gândul de a face bungee jumping mă îngrozește. Teama mea de a-mi da drumul
de pe un pod înalt înspre solul stâncos de dedesubt, bazându-mă, pentru propria
siguranță, doar pe o coardă elastică mult prea
lăudată, înconjurată în
jurul gleznelor, capătă
însă statutul de „problemă“ doar dacă ambiția vieții mele
este de a mă angaja ca instructor de bungee jumping (lucru care, probabil, are
suișurile și coborâșurile lui). ȘTIREA ZILEI: ANXIETATEA SOCIALĂ NU MAI ESTE O BOALĂ! Da, chiar așa e. Anxietatea socială, timiditatea și chiar introversiunea nu
sunt boli. De fapt, sunt experiențe umane perfect normale. Însă o mare parte din viața mea profesională se petrece lucrând cu
adolescenți și adulți care sunt extrem de preocupați de anxietatea lor socială.
Mulți dintre ei așteaptă ziua când anxietatea îi va lăsa în pace, astfel încât
ei să-și poată continua viața. Ei așteaptă până ce li se pare confortabil și
lipsit de anxietate să se aventureze în lumea prieteniei, a interviurilor de
angajare, a ieșirilor romantice și așa mai departe. Ei așteaptă o
zi care, foarte
probabil, nu va
veni niciodată. Anxietatea
socială este normală. Atunci când suntem copii, trecem printr-o perioadă de anxietate foarte intensă
față de străini,
când ne ferim
„cu timiditate“ de
toată lumea, cu excepția acelor adulți cu care am învățat să ne simțim
confortabil de-a lungul timpului. Mătușa Bertha, de mult dispărută, venea în
vizită de sărbători, ne vedea și se repezea la noi, gata să ne sufoce cu
îmbrățișări și sărutări. Ce tindeam noi (și nenumărați alți micuți) să facem în
fața unui atac atât de intimidant? Foarte probabil că ne agățam de picioarele
părinților noștri și ne uitam în altă parte... aruncând ocazional câte o
privire furișă ca să vedem dacă amenințarea dispăru-se. De fapt, profesioniștii
din domeniul sănătății mintale sunt, adesea, mai preocupați când copiii mici nu
manifestă niciun semn de ezitare socială în prezența unor noi adulți. Dar acest lucru nu ar trebui să dispară când te faci mare? Chiar dacă majoritatea dintre noi ne simțim mai puțin anxioși pe plan
social odată cu înaintarea în vârstă, aproape toți manifestăm ezitări pe plan
social sau chiar ne simțim complet inconfortabil cel puțin în unele situații.
Este o reacție normală și, într-o anumită măsură, poate fi chiar necesară
pentru traiul într-o comunitate, alături de alte ființe umane.
|