Se ridică o întrebare interesantă, şi anume dacă putem anula inhibiţia accesului la informaţii primare neprelucrate la indivizii normali. Răspunsul este afirmativ, într-o oarecare măsură. Creierul neurotipic posedă toate informaţiile necesare pentru a desena sau a cânta la un instrument şi capacitatea de a reţine informaţii pentru lungi perioade de timp, dar cei mai mulţi oameni nu sunt în stare să le acceseze în scopuri creative. Suntem împiedicaţi de „imaginea de ansamblu'', concepte şi denominaţii semnificative şi de conexiunile anterioare pe care le-am dobândit prin învăţare. Totuşi, cu exerciţiu, putem învăţa să închidem (sau măcar să reducem) activitatea de a ataşa semnificaţii, de a interpreta, a emisferei noastre stângi şi să dobândim acces la informaţiile primare din creier.
Când înveţi să desenezi sau să pictezi realist, înveţi cum să blochezi modul în care creierul trece automat de la imaginea bidimensională a lumii exterioare, care este imprimată pe retină, la o imagine finisată, tridimensională. Când mergi cu maşina pe un drum mărginit de copaci de dimensiuni egale pe ambele părţi, este mai important să vezi copacii realist, respectiv ca fiind egali ca mărime, decât ca luând proporţii diferite în câmpul vizual, însă asta nu te ajută dacă vrei să pictezi un peisaj. Lumina reflectată de copacii de mărime egală nu se imprimă egal pe retina ta. Lumina de la copacii care sunt mai aproape de tine lasă amprente mult mai mari decât aceea de la copacii aflaţi mai departe.
Sistemul vizual al creierului şi lobul temporal stâng transformă automat unităţile de informaţie despre lumină de diferite mărimi de pe retina ta într-o percepţie a copacilor de mărimi egale, în care unii sunt mai apropiaţi şi alţii mai depărtaţi. Asta e avantajos când ne mişcăm în mediul exterior. Ne îngăduie să conducem maşina fără să ne ciocnim de copaci, estimând rapid cât de departe trebuie să mergem până la următoarea cotitură sau - mai important pentru strămoşii noştri pe linie evolutivă - cât de repede am putea scăpa suindu-ne într-un copac, dacă ar trebui să evităm un pericol. De asemenea, ne împiedică să fim copleşiţi de detaliile senzoriale, care, după cum am văzut, pot conduce la o supraîncărcare senzorială şi la nevoia de rutine inflexibile, ca să ne confirme că există o structură a realităţii.
Însă un bun desenator sau pictor realist trebuie să fie în stare să vadă copacii în modul în care sunt de fapt imprimaţi pe retină. O metodă de a te ajuta să începi să vezi detaliile literale, individuale, a ceea ce vrei să desenezi este să acoperi cumva semnificaţia generală a picturii. Dacă încerci să desenezi o copie după o fotografie, de pildă, ai putea s-o întorci cu susul în jos, ca să te distanţezi de înţelesul imediat al fotografiei. În poziţie dreaptă, ar putea fi fotografia unui cal, dar întoarsă cu capul în jos, e doar o colecţie de linii şi forme care nu corespund cu nimic din ceea ce eşti obişnuit să vezi. Este nevoie de puţină practică pentru a bloca semnificaţia când te uiţi la ceva, dar, odată ce oamenii reuşesc asta, găsesc că e simplu, ba chiar le creează dependenţă.
Există o mulţime de tehnici pe care le poţi folosi pentru a-ţi distrage emisfera stângă a creierului, care vrea permanent să ataşeze o semnificaţie la tot ce vede. Cu exerciţiu, oricine poate învăţa să deseneze bine în vreo şase săptămâni. În afară de a-ţi privi subiectul cu capul în jos, ai putea încerca să te uiţi la el printr-o oglindă. Sau ai putea desena spaţiul negativ din jurul subiectului tău. De exemplu, în loc să desenezi o pereche de foarfeci, desenezi spaţiul care înconjoară perechea de foarfeci. Aceasta, de asemenea, cere să-ţi abaţi atenţia de la semnificaţia asociată cu obiectul pe care îl desenezi. Ca să capeţi deprinderea de a face desene în perspectivă, poţi folosi o măsură de comparaţie la îndemână: propriile degete.
|
Adevăr Divin
