III. TERNARUL Ternarul este numărul creaţiei.
Dumnezeu se creează veşnic pe sine însuşi şi infinitul pe care-l umple cu operele lui este o neîncetată şi infinită creaţie.
Iubirea supremă se contemplă în frumuseţe ca într-o oglindă, încercând toate formele ca pe nişte podoabe, pentru că ea este logodnica vieţii.
Omul se afirmă şi se creează pe sine: cuceririle sale îi sunt podoabe, concepţiile îi sunt lumina, se îmbracă în opera lui ca într-un veşmânt nupţial.
Marea săptămână a creaţiei a fost imitată de geniul uman divinizând formele naturii.
Fiecare zi a furnizat o nouă revelaţie, fiecare nou rege al lumii a fost pentru o zi imaginea şi încarnarea lui Dumnezeu! Vis sublim care explică misterele Indiei şi justifică toate alegoriile!
înalta concepţie a omului-Dumnezeu corespunde creării lui Adam, iar creştinismul, asemenea primelor zile ale omului tipic în paradisul terestru, n-a fost decât o aspiraţie şi o văduvie.
Aşteptăm cultul soţiei şi al mamei, aspirăm la nunta unei noi alianţe.
Atunci, săracii, orbii, toţi proscrişii lumii vechi vor fi invitaţi la praznic şi vor primi Un veşmânt de nuntă; şi se vor privi unii pe alţii cu mare blândeţe şi un inefabil surâs, pentru că atât de îndelung au plâns. IV. QUATERNARUL Quaternarul este numărul forţei. Este ternarul completat prin produsul sau unitatea rebelă reconciliată cu trinitatea suverană.
În impetuozitatea primei vieţi, omul, uitându-şi mama, nu-l mai înţelege pe Dumnezeu decât ca pe un tată inflexibil şi gelos.
Sumbrul Saturn, înarmat cu secera lui paricidă, începu să-şi devoreze copiii.
Jupiter clătina Olimpul cu sprâncenele şi Iehova asurzeşte cu tunetele lui singurătăţile Sinaiului.
Şi totuşi tatăl oamenilor, beat uneori, asemenea lui Noe, lasă lumea să-i surprindă câteva din misterele vieţii.
Psyche, divinizată pentru suferinţele pe care le provoca, devine mireasa lui Amor; Adonis reînviat o regăseşte pe Venus în Olimp; Iov, învingând răul, câştigă mai mult decât a pierdut.
Legea este o probă a curajului.
A iubi viaţa mai mult decât a te teme de ameninţările morţii, înseamnă să meriţi viata.
Aleşii sunt cei care îndrăznesc; vai de cei timizi!
Astfel, sclavii legii care devin tiranii conştiinţelor şi servitorii fricii, avarii speranţei şi fariseii tuturor sinagogilor, ai tuturor bisericilor sunt respinşi şi blestemaţi de tatăl!
Hristos n-a fost excomunicat şi crucificat de sinagogă?
Savonarola n-a fost ars din ordinul unui suveran pontif al religiei creştine?
Fariseii nu sunt şi astăzi aceiaşi ca în vremea lui Caiafa?
Dacă li se vorbeşte în numele inteligenţei şi al iubirii, ascultă ei oare? Moise, smulgându-şi copiii libertăţii de sub tirania Faraonilor, a inaugurat domnia Tatălui.
Iisus, sfărâmând jugul insuportabil al fariseismului mozaic, a invitat pe oameni la fraternitate cu fiul unic al lui Dumnezeu.
Când vor cădea ultimii doi idoli, când se vor sfărâma ultimele lanţuri materiale ale conştiinţei, când ultimii ucigaşi de profeţi şi ultimii călăi ai verbului vor fi aneantizaţi, va veni domnia Sfântului Duh.
Glorie deci Tatălui care a zdrobit armata Faraonului, înecând-o în Marea Roşie!
Glorie Fiului care a sfâşiat vălul Templului şi a cărui cruce prea grea, aşezată pe coroana cezarilor, a plecat frunţile lor, izbindu-le de pământ!
Glorie Sfântului Duh care trebuie să măture pământul cu teribilul lui suflu de hoţi şi călăi pentru a face loc copiilor la banchetul lui Dumnezeu!
Glorie Sfântului Duh care a promis îngerului libertăţii cucerirea pământului şi a cerului!
Îngerul libertăţii s-a născut în zorii primei zile, înainte chiar de trezirea inteligentei si Dumnezeu l-a numit steaua dimineţii.
O, Lucifer! te-ai despărţit de bunăvoie şi dispreţuitor de cerul în care soarele te umbrea cu lumina lui, pentru a brăzda cu razele tale câmpurile pustii ale nopţii.
Străluceşti când apune soarele şi privirea ta scânteietoare precede răsăritul. |
Adevăr Divin
