IV. RELAŢIILE SOCIETĂŢII TEOSOFICE CU TEOSOFIA DESPRE AUTOAMELIORARE I.: Prin urmare, elevarea morală este principalul lucru asupra căruia se insistă în Societatea dumneavoastră?
T.: Fără îndoială! Cel ce vrea să fie un bun teosof trebuie să ajungă să trăiască asemenea unui teosof.
L: Dacă aşa stau lucrurile, atunci, după cum am remarcat mai înainte, comportamentul unor membri se dezice în mod ciudat de această regulă fundamentală.
T.: Într-adevăr, aşa este. Dar nu avem ce face atunci când e vorba de noi, la fel după cum nu este nimic de făcut atunci când e vorba de cei care-şi spun creştini şi care se comportă ca nişte sceleraţi. Nu este vina statutelor şi a regulilor noastre, ci cea a naturii umane. Chiar în ramuri publice exoterice, membrii jură pe „Sinele lor superior'' să ducă traiul prescris de Teosofie. Ei trebuie să facă în aşa fel încât Sinele lor Divin să le călăuzească fiecare gând şi fiecare acţiune, în fiecare zi şi în fiecare clipă a vieţii lor. Un adevărat teosof ar trebui „să se comporte drept şi să păşească cu umilinţă''.
L: Ce vreţi să spuneţi cu aceasta?
T.: Pur şi simplu acest lucru: un sine trebuie să se uite pe sine pentru mai multe sine. Hai să vă răspund cu cuvintele unui adevărat philaletheian, un membru al Societăţii Teosofice care a exprimat minunat problema de faţă în The Theosophist: „Fiecare om are nevoie în primul rând să se găsească pe sine, apoi să facă un inventar onest al posesiunilor sale subiective şi, oricât de rău sau de falit ar fi acesta, nu îi este imposibil să-şi achite datoria dacă ne mobilizăm serios în această privinţă.'' Dar cum procedează mulţi ? Toţi vor să lucreze pentru propria lor dezvoltare şi pentru propriul lor progres, foarte puţini vor să lucreze pentru progresul altora. Spre a-l cita din nou pe acelaşi scriitor: „Oamenii au fost amăgiţi şi înşelaţi destul; ei trebuie să fărâme idolii, să lase deoparte prefăcătoria şi să meargă să muncească pentru ei înşişi - ce zic eu, un cuvinţel în plus, căci cel care lucrează pentru el însuşi mai bine să nu lucreze deloc; mai degrabă să trudească pentru alţii, pentru toţi. Pentru fiecare floare a iubirii şi a milei pe care o plantează în grădina vecinului, din propria-i grădină va dispărea o buruiană respingătoare, şi astfel această grădină a zeilor - Umanitatea - va înflori ca un trandafir. In toate Bibliile, în toate religiile, acest lucru este exprimat în mod limpede - dar oamenii intriganţi le-au interpretat în mod greşit şi în cele din urmă le-au emasculat, le-au materializat şi le-au abrutizat. Nu e nevoie de o nouă revelaţie. Fiecare om să fie o revelaţie pentru el însuşi. Spiritul nemuritor al omului să intre o dată în posesia templului trupului său, să-i gonească pe zarafi şi orice lucru necurat, iar propria sa umanitate divină îl va răscumpăra, căci atunci când va fi una cu el însuşi, îl va cunoaşte pe «constructorul Templului»!”
I.: Mărturisesc că aceasta este altruism pur.
T: Aşa este. Şi dacă măcar unul din zece membri ai S.T. l-ar practica, am avea cu adevărat o organizaţie alcătuită din aleşi. Dar printre cei din afară există unii care vor refuza întotdeauna să vadă deosebirea esenţială dintre teosofie şi Societatea Teosofică, între idee şi întruparea ei imperfectă. Asemenea oameni vor pune fiecare păcat şi cusur al vehiculului, trupul uman, pe seama spiritului pur care îşi pierde din această cauză lumina sa divină. Este oare acest lucru echitabil pentru unul şi pentru celălalt? Ei aruncă cu pietre într-o asociaţie care încearcă să lucreze pentru propagarea idealului său, înfruntând greutăţi colosale. Unii calomniază Societatea Teosofică doar datorită faptului că ea se presupune că încearcă să facă ceea ce alte sisteme – Biserica şi creştinismul de stat în primul rând – au ratat cu brio; alţii pentru că ei ar păstra bucuroşi starea de lucruri existentă; fariseii şi saduceii în jilţul lui Moise, iar publicanii şi păcătoşii benchetuind în locuri simandicoase, ca pe vremea Imperiului Roman, în perioada decadenţei sale. Oamenii cugetaţi ar trebui, în orice caz, să-şi aducă aminte că omul care face tot ceea ce poate, face în aceeaşi măsură ca şi cel care a realizat cel mai mult, în această lume de posibilităţi relative. Acesta este numai un truism, o axiomă sprijinită, pentru cei care cred în Evanghelii, de parabola talanţilor daţi de către Stăpânul lor: slujitorul care şi-a dublat cei doi talanţi a fost răsplătit la fel de mult ca şi celălalt slujitor care primise cinci. Fiecărui om i se dă „după capacitatea sa individuală!” |
Adevăr Divin
