Poftele imperioase înţelegerea noastră în privinţa a ceea ce numim „pofte imperioase'' sau „dorinţe compulsive'', când ne dorim intens să mâncăm ceva (adeseori, ceva dulce), s-a schimbat în urma unui experiment care a avut loc în campusul Universităţii Yale în 2011. Subiecţii au fost recrutaţi şi aşezaţi într-un scaner RMNf, care măsoară activitatea cerebrală. Apoi subiecţilor aflaţi în scaner li s-au arătat fotografii pe un ecran – salată, burger, fursecuri, broccoli - şi li s-a cerut să aprecieze cât de mult îşi doreau să mănânce alimentul din poză, pe o scară de la 1 („Deloc'') la 9 („Foarte mult'').
Pe monitorul unui computer, cercetătorii s-au uitat ce parte din creierul celui aflat în scaner se activează când se uită la fotografii.
Subiecţii îşi dăduseră de asemenea consimţământul să fie conectaţi la un aparat care le monitoriza glicemia.
Ce au descoperit cercetătorii a fost fascinant! Când glicemia subiecţilor era stabilă, ei nu acordau calificative prea înalte multora dintre alimentele prezentate. Dar când nivelurile glicemiei erau în scădere, se întâmplau două lucruri. în primul rând, centrul poftei imperioase din creier se activa când apăreau pe ecran imagini ale unor alimente cu conţinut mare de calorii. în al doilea rând, participanţii evaluau aceste alimente cu o notă mult mai mare pe scara „Vreau să-l mănânc'', decât când nivelurile glicemiei rămâneau stabile.
Concluzia? O scădere a nivelului de glucoza – chiar şi o reducere modestă, de numai 20 mg/dl, care este mai mică decât reducerea vertiginoasă cu 30 de mg/dl care are loc după vârful glicemic – ne face să tânjim după alimente cu conţinut mare de calorii.
Problema este că glicemia noastră scade tot timpul – mai precis, scade după fiecare vârf glicemic. Şi, cu cât vârful acela a fost mai mare, cu atât mai vertiginoasă va fi prăbuşirea ulterioară, ceea ce este bine, pentru că înseamnă că insulina îşi face treaba, depozitând excesul de glucoza în diverse unităţi de stocare. Dar mai înseamnă şi că suntem loviţi de pofta nebună după un fursec sau după un burger – sau după amândouă. Aplatizarea curbei noastre glicemice duce la mai puţine pofte. Oboseala cronică Îţi aminteşti de povestea cu bunicul tău şi nefericita lui experienţă de fochist, după ce s-a pensionat? Când cabina i-a fost aglomerată cu prea mult cărbune, n-a mai putut să-l arunce în cazanul locomotivei, iar trenul s-a oprit. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu mitocondriile noastre: prea multă glucoza le face să-şi dea demisia, producţia de energie se vede compromisă şi noi suntem obosiţi.
Experimentele pe bicicleta staţionară ne arată ce se întâmplă când mitocondriile nu-şi fac bine treaba: oamenii care se nasc cu defecte mitocondriale congenitale nu pot, de regulă, să depună efort fizic decât jumătate din timpul cât sunt capabili oamenii sănătoşi. Dacă ai mitocondrii deteriorate, îţi va fi mult mai greu să-ţi iei copilul în braţe, căratul pungilor cu cumpărături te va epuiza şi nu vei fi capabil să faci faţă stresului (cum ar fi în urma concedierii sau a ruperii unei relaţii amoroase) la fel de bine ca înainte. Evenimentele dificile, fie că ne solicită fizic sau nervos, cer un mare consum de energie generată de mitocondrii, ca să poată fi depăşite. |
Adevăr Divin
