Dragostea întregește un om, i-a răspuns prompt el. Nu știu la ce
miracol speri tu, nu știu ce aștepți, nu știu ce planuri ai și nu am
idee de ce amâni să te lași iubită și să iubești. Dar, prietenă scumpă
inimii mele, ar trebui să știi că nimic nu te poate completa și nu te
poate face mai puternică și mai fericită decât dragostea cuiva, decât
iubirea și grija cu care te poate sprijini un alt suflet. Pentru că noi,
oamenii, asta facem – sau cel puțin asta ar trebui să facem – ne
sprijinim unii pe alții. Dar se pare că tu ai o ordine a ta, una de
neînțeles pentru mine, recunosc. Fiindcă nu i-am înțeles
niciodată pe oamenii care amână să fie, pur și simplu. Care amână să se
bucure de propria ființă și să-și trăiască viața exact așa cum este în
fiecare moment al ei, să lase lucrurile să se întâmple așa cum vin, fără
a aspira la perfecțiune, la lucruri ideale, greu de împlinit, uneori
imposibil de găsit oriunde ai căuta. Care uită cât de importantă este
fiecare clipă pe care o trăiesc și care cred că doar atunci când își vor
atinge anumite obiective vor fi reușit să demonstreze, lor și
celorlalți, că sunt suficient de buni și că abia atunci vor merita să se
bucure de viață și de tot ceea ce vine la pachet odată cu ea, oameni
minunați altfel, dar care consideră că au nevoie de aceste victorii
personale ca să fie apreciați și iubiți. Și uite așa trece
viața pe lângă cei care amână să trăiască până atunci când vor ajunge să
aibă greutatea „ideală”, până atunci când își vor renova locuința, până
ce-și vor schimba mașina cu una mai grozavă, până ce, cred ei, vor fi
mai frumoși, mai bogați, mai buni și mai cine știe cum pentru a fi
acceptați de ceilalți. Uitând că, și dacă am fi perfecți, tot nu am
putea mulțumi pe toată lumea. Și mai ales uitând că tot ceea ce are un
om mai frumos și mai valoros se află în inima sa. Că noi, oamenii, în
adâncul inimii noastre nu ne dorim și nu căutăm forme, noi iubim
suflete. |