Risipitorii

Ceea ce veți citi sunt gânduri de amvon așezate în coloana ziarului Tribuna din Sibiu timp de un an liturgic. De la Duminică Fiului Risipitor din 2020. Am spus an liturgic, nu an calendaristic. Adică un an îngăduit de ritmul respirației bisericești a vieților noastre.

• preot Constantin Necula

Întoarcerea fiului Risipitor
(Duminica a 34-a după Rusalii. Luca XV, 11-32)

• Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Trebuie să recunosc că scriu aceste rânduri, comentariu la Evanghelia din Duminica a 34-a după Rusalii, numită și a Fiului Risipitor, purtându-l în minte și suflet pe tatăl lui Marian Cozma, poate cea mai impresionantă icoană paternă de după 1989.

Străbătând România cu băiatul său ucis pe brațe, înlăcrimat, dar extrem de demn – cum de foarte multă vreme nu am văzut chip –, tatăl acesta pământesc m-a dus cu gândul la durerea Tatălui Ceresc la momentul Crucii de pe Golgota. Ș;i dacă atât de impresionantă este durerea unui tată la moartea tâlhărească a fiului său pământesc, cum ar trebui să înregistreze sufletul nostru lacrima Tatălui la răstignirea Fiului Său Ceresc între tâlhari!

Textul evanghelic, Luca 15.11-32, este cunoscut. Un tată având doi fii este somat de unul dintre ei, mezinul, să-i dea jumătate din avere. Pleacă. Împrăștie averea tatălui sau. Sărăcit de vicii, împrăștiat în prietenii dubioase și hoațe de suflet, tânărul ne apare ca pierdut. După gândirea omenească ar fi fost categorisit drept nemernic și pierdut, vrednic de moarte. Dintr-un astfel de om agonic Dumnezeu face model de întoarcere. Ajuns între porci, care aparțineau unui locuitor al țării celei îndepărtate (unii exegeți patristici văd aici pe diavol), copilul cu aere de tânăr autonom nu mai reușește să țină decât un obicei al casei paterne: postul. Căci omul nu mănâncă din carnea de porc, pe care o are la îndemână, ci, fidel unei ultime rămășițe de conștiință de acasă, preferă roșcovele. Din foame se naște gândul la casă, la belșugul pe care-l părăsise. La tatăl, care are intuiția că-l așteaptă. Ș;i revine, acolo unde tatăl îl aștepta. Ș;i tatăl, căruia i se risipise fiul, nu se risipește în cuvintele vreunei certe ieftine. Întoarcerea fiului i se pare răsplată cea mai de preț pentru așteptarea sa. Merită oare, dinaintea bucuriei tatălui, să mai amintim de reacția ofuscată a fratelui mai mare, cumințelul de serviciu?

Trebuie să subliniem un lucru, miez de exegeză. După legea iudaică a acelei vremi, și a bunului simț de astăzi, un copil nu putea deveni stăpân pe averea tatălui său decât după moartea aceluia. Deci, atunci când copilul său îi cere tatălui averea, îi semnează, de fapt, certificatul de deces. Îl declară mort.
Mântuitorul știa bine acest amănunt. Le dovedește evreilor și, implicit, și nouă că, cerând mereu de la Dumnezeu ce li se cuvine, ca niște fii legali ai Lui, Îl ucid pe Dumnezeu. Ca niște copii necopți, cu ifose de autonomie, cu neîngăduite orgolii, ca unii care n-au lucrat nimic pentru a împrăștia munca Tatălui. Cum noi înșine atunci când credem că ni se cuvine câte ceva din cele promise de Dumnezeu pentru viața veșnică, aici pe pământ, când credem că putem să beneficiem de un „bonus“ pentru aceea că ne numim creștini, ne facem asemănători în inconștiență cu fiul cel risipitor. Ș;i de cele mai multe ori Mântuitorul de îngăduie împrăștierea o face cu nădejdea, dumnezeiască, întoarcerii noastre spre Tatăl, Care nu doar că ne așteaptă, ci este Însăși Așteptarea.

Ceea ce trebuie să remarcăm este demnitatea tatălui. Deloc sprijinit de fiul rămas, nu uită că este tată amândurora. Cum Dumnezeu nu poate uita că este Tată pentru toți, buni și răi, împrăștiați sau cuminți, citiți ori analfabeți. El Este Dumnezeu! Cu noi, ca un Tată. Cu noi, cu toți. De la înălțimea demnității Sale paternale ne îngăduie tuturor să-i fim fii ai Săi. De aceea reacționăm – sau așa ar trebui să fie – ca o familie. O familie în care tuturor ne pasă. Unii de alții, nu ca să ne cartim, nu ca să ne bârfim, nu ca să inventăm conflicte. Ci pentru ca să nu ne simțim niciodată în vreo țară prea îndepărtată de Tatăl, unde nu toți am avea conștiința de a nu mânca din porci. Postirea este un început. Este un exercițiu. Este o constanță în viața aceluia care crede în Dumnezeu. Uneori postim de alimente, alteori de sentimente, alteori postim de grimasele prin care credem că zâmbim lumii. Hristos ne cere, ca unul Care nu-i Frate cârcotaș, să redescoperim de unde venim, Cui aparținem, ce vocații împlinim. Ș;i să ni le respectăm. Ale noastre și între noi.

Ultimul drum

De aceea spuneam că, independent de exegeza textului scripturistic, dar în legătură de viață cu el, icoana lui Petre Cozma purtându-și fiul ucis pe calea spre casă inspiră la redescoperirea demnității tatălui român. Nu, nu cred că e cazul să exagerăm spunând că ne-a revenit în țară un erou, un martir, un înger al semicercului (de departe cea mai aiurită textualizare, omul neajungând niciodată înger iar semicercul fiind mai mult un simbol al nedesăvârșirii decât al unei veșnicii luminoase). Momentul acesta nu îngăduie clișee. Un om care-și poartă pe brațe flăcăul e mai presus de orice. Este esența bărbăției pe care ne-o cere Dumnezeu pentru a fi mărturisitorii Lui. A curajului la limita imposibilului.
Aproape cu adâncimea unui profet, tata Petre spunea la Nădlac, la intrarea în Țară: „Nu vă mai lăsați copiii să plece din țară…!“. O, cum mai seamănă tații cu Tatăl ceresc. Aceeași grijă, același nesomn, aceeași încordare grea de teama ca pruncul, chiar ajuns bărbat, să nu pățească ceva. Tânguindu-și viețile, femeile au obiceiul a spune: „Of, of, numai mamă să nu fii!“. Uneori așa este. Dar ce înseamnă să fii tată, adevărat, numai Dumnezeu știe!!