Povestiri înțelepte

"Într-o zi, califul a venit la un om simplu, despre care i se spusese că era foarte înțelept. Ca să-i pună la încercare înțelepciunea, califul i-a pus această întrebare:
— Mi s-a spus că ai mulți copii. Vrei să-mi spui care dintre copiii tăi e preferatul tău? Omul a răspuns: — Îl prefer pe cel mai mic până când se face mare, pe cel care e departe până când se întoarce, pe cel ce e bolnav până când se vindecă, pe cel ce e prizonier până când e eliberat, pe cel ce trece printr-o încercare până când e consolat."

Maimuțele și șepcile ... 5 Demonii deșertului ... 7 Păunul dansator ... 11 Regele și cizmarul ... 13 Băiatul și cuiele ... 14 Copacul care se comporta ca un vânător ... 15 Păsările înțelepte și păsările inconștiente ... 18 Fiica regelui și diadema din bășici de apă ... 20 Pietrele mari ale vieții ... 22 Înțelepciune orientală ... 25 Vântul și luna ... 27 Lupta vieții ... 29 Țăranca și împăratul ... 31 Caii care învârtesc piatra morii ... 33 Întrebarea încuietoare ... 34 Tatăl, copilul și măgarul ... 36 Elefantul și broasca ... 38 Duhul mincinos și cele șapte oglinzi ale sufletului ... 40 Destin ... 45 Diamantul și picătura de rouă ... 46 Care lup va câștiga lupta? ... 49 Omul și pasărea ... 50 Divinitatea ascunsă ... 52 Maestrul și vizitatorul ... 54 Trecătorii ... 56 Omul rău și moartea ... 57 Orice rău, spre bine ... 59 Copilul preferat ... 61

PIETRELE MARI ALE VIEȚII

Într-o zi, un bătrân înțelept a vrut să-și pună discipolii la încercare. I-a privit pe fiecare pe rând și le-a spus:
- Vom face o experiență. Pe masa care îl despărțea de discipoli se afla un borcan mare de sticlă de patru litri. Maestrul a scos mai multe pietre mari, cam cât o minge de tenis, și le-a așezat, cu grijă, în borcan. După ce l-a umplut până la gură și nu mai era posibil să adauge nici măcar o piatră, a ridicat încet ochii spre discipoli și i-a întrebat:
- Borcanul acesta e plin? Toți au răspuns: „Da". Maestrul a așteptat câteva secunde și a adăugat:
- Chiar așa?
Apoi, s-a aplecat și a scos de sub masă un recipient plin cu pietriș și l-a turnat peste pietrele mari, clătinând ușor borcanul. Pietrișul s-a strecurat printre pietre până la fundul borcanului. Bătrânul înțelept a ridicat din nou ochii spre discipoli și a întrebat:
- Borcanul acesta e plin? Discipolii au început acum să înțeleagă. Unul dintre ei a zis:
- Probabil că nu! - Bine! a răspuns bătrânul. Apoi, s-a aplecat iar și a scos de sub masă un recipient cu nisip și l-a turnat cu mare grijă în borcan. Nisipul a umplut spațiile dintre pietrele mari și pietriș. Maestrul a întrebat: - Borcanul acesta e plin? Acum, fără ezitare, discipolii au răspuns în cor:
- Nu!
- Bine! le-a zis maestrul. Și, așa cum se așteptau discipolii, a luat o găleată cu apă și a umplut borcanul până la gură. Apoi, a ridicat ochii spre cei din fața lui și a întrebat:
- Ce mare adevăr ne demonstrează această experiență?
Unii au zis că, deși avem programul zilei plin, tot mai putem adăuga ceva.
- Nu, a răspuns bătrânul înțelept. Marele adevăr pe care ni-l demonstrează această experiență este următorul: dacă nu punem pietrele mari prima dată în borcan, nu le vom mai putea băga niciodată.
A urmat o tăcere adâncă, fiecare conștientizând evidența acestor cuvinte.

OMUL ȘI PASÃREA

Un om a prins într-o zi o pasăre plăpândă și atât de mică, încât o ținea în palmă. Pasărea a încercat să-și negocieze libertatea.
- Ce vrei să faci cu mine? Sunt atât de mică, de slabă, sunt numai piele și os! Dă-mi drumul! În schimb, îți voi spune trei adevăruri.
- Fie, a răspuns omul. Dar de unde aș putea să știu că adevărurile tale sunt folositoare pentru mine? - E foarte simplu. Îți voi spune primul adevăr când mă voi afla încă în mâna ta. Ți-l voi spune pe al doilea când voi ajunge pe creanga acelui copac. Astfel, vei avea încă puterea de a mă prinde din nou, dacă acest adevăr nu-ți convine. În fine, ți-l voi spune pe al treilea, cel mai important, când voi fi sus în văzduh.
- Bine, a răspuns omul. Spune-mi primul adevăr.
- Dacă pierzi ceva, chiar și propria viață, nu trebuie să regreți.
„Acesta este un adevăr profund," și-a zis omul. „Nonatașamentul de formele exterioare este într-adevăr secretul adevăratei libertăți."
Și a deschis mâna. Pasărea a zburat pe creangă, de unde a rostit al doilea adevăr:
- Dacă ți se spune o absurditate, să nu crezi sub niciun pretext înainte de a avea dovada.
- Foarte bine, a zis omul, ești mai înțeleaptă decât s-ar crede după cât de mic ți-e capul de pasăre. Într-adevăr, ființa omenească este în mod natural atrasă de minciună și iluzie, născute din lăcomie! Dar care este al treilea adevăr?
- Este, a răspuns pasărea care acum plana în înaltul cerului, că am în stomac două diamante mari cât pumnul tău. Dacă m-ai fi ucis, ai fi ajuns bogat.
Înfuriat la culme, omul a blestemat pasărea. Îi era ciudă pe el că fusese atât de nătâng și își plângea de milă. - Prostănacule! a exclamat pasărea. Ți-am spus să nu regreți niciodată nimic și tu regreți deja că mi-ai dat drumul! Ți-am spus să nu crezi niciodată o absurditate, și tu m-ai crezut, deși poți să mă ții în palmă, când am spus că am înghițit două diamante mari cât pumnul tău! Din cauza lăcomiei și orbirii tale, nu vei putea să zbori niciodată în cer ca mine!