Despre minuni • Cele patru iubiri • Problema durerii

Despre minuni pleacă de la ideea că miracolul creștin fundamental este întruparea, toate celelalte pregătindu-l sau decurgând din el. Ca atare, creștinii ar trebui nu numai să accepte minunile, ci și să le privească drept dovezi de implicare directă a Domnului în creație.
Cele patru iubiri sunt Afecțiunea, Prietenia, Erosul și Mila, fiecare cu trăsături distincte, în ciuda zonelor de suprapunere. Autorul arată cât de înșelătoare pot ii primele trei, iubirile „naturale", primejdioase atâta vreme cât cea de-a patra, iubirea „divină", nu le înglobează.
Problema durerii își propune să dea o soluție dilemei creștine: dacă Dumnezeu este bun și atotputernic, cum de îngăduie ca făpturile pe care le-a creat să sufere durerea? Ni se atrage atenția de la bun început că nici o soluție intelectuală a problemei durerii nu poate înlocui curajul, compasiunea omenească și mai ales dragostea de Dumnezeu.

DESPRE MINUNI

I. Sfera cărții de față ... 9 II. Naturalistul și supranaturalistul ... 12 III. Dificultatea cardinală a naturalismului ... 20 IV. Natură și Supranatură ... 35
V. Altă dificultate a naturalismului ... 46 VI. Răspunsuri la îndoieli ... 52
VII. Capitol despre diversiuni ... 58 VIII. Minunea și legile Naturii ... 69 IX. Un capitol nu neapărat necesar ... 78 X. „Ceva roșu și scârbos" ... 83 XI. Creștinism și „religie" ... 98 XII. Proprietatea minunilor ... 114 XIII. Despre probabilitate ... 119
XIV. Marea minune ... 129
XV. Minunile Vechii Creații ... 158 XVI. Minunile Noii Creații ... 171
XVII. Epilog ... 196
ANEXA A. Despre cuvintele „spirit" și „spiritual" ... 201
ANEXA B. Despre „providențele speciale" ... 206

CELE PATRU IUBIRI

I. Introducere ... 219
II. Predilecții și iubiri pentru subuman ... 228 III. Afecțiunea ... 248
IV. Prietenia ... 272
V. Erosul ... 303
VI. Mila ... 326

PROBLEMA DURERII

Prefață ... 355
I. Capitol preliminar ... 357
II. Atotputernicia Divină ... 369
III. Bunătatea Divină ... 379
IV. Ticăloșia omului ... 395
V. Căderea omului ... 407
VI. Durerea umană ... 424
VII. Durerea umană (continuare) ... 442 VIII. Infernul ... 449
IX. Durerea animală ... 459
X. Paradisul ... 472

Anexă ... 481

„Modul nostru de a gândi este util" - fără să adaugi, nici măcar în șoaptă, „și deci adevărat." Aceasta ne dă putința de a reduce o fractură, a construi un pod și a face un satelit artificial. Ceea ce e destul de bine. Se impune să renunțăm la vechile pretenții foarte ridicate ale rațiunii. E un comportament dezvoltat pe de-a-ntregul ca un auxiliar al practicii. Iată de ce, când o folosim doar în folosul practicii, ne descurcăm foarte bine; dar când ne precipităm în speculație și încercăm să obținem viziuni generale ale „realității", sfârșim în disputele nesfârșite, inutile și probabil pur verbale, ale filozofului. Vom fi mai umili pe viitor. Adio tuturor acestora. Gata cu teologia, gata cu ontologia, gata cu metafizica... Dar atunci, gata și cu naturalismul. Căci naturalismul nu este firește decât un prim specimen al acelei speculații orgolioase, descoperite pe baza practicii și trecând mult dincolo de experiență, și care acum se vede condamnată. Natura nu e un obiect ce poate fi prezentat fie simțurilor, fie imaginației. Ea poate fi atinsă doar prin cele mai îndepărtate inferențe. Sau nu atinsă, ci doar aproximată. Este unificarea sperată, teoretizată, într-un unic sistem interconexat, a tuturor lucrurilor inferate din experimentele noastre științifice. Mai mult de atât, naturalistul, fără a se mulțumi cu această aserțiune, merge mai departe cu aserțiunea negativă absolutizantă „Nu există nimic în afară de aceasta" - o aserțiune fără îndoială la fel de îndepărtată de practică, experiență și orice verificare imaginabilă întâlnite vreodată de când au început oamenii să-și folosească rațiunea în mod speculativ. Dar în ceea ce privește concepția prezentă, însuși primul pas către un atare uz a constituit un abuz, pervertirea unei facultăți pur practice, și o sursă a tuturor himerelor. În acești termeni, poziția teistului trebuie să fie o himeră aproape la fel de revoltătoare ca și cea a naturalistului. (Aproape, nu chiar la fel; ea se abține de la impertinența apoteotică a unei negații colosale.) Teistul nu are nevoie să recunoască acești termeni, și nici n-o face. El nu împărtășește concepția potrivit căreia rațiunea e o dezvoltare relativ recentă plămădită de către un proces de selecție ce poate selecta numai ceea ce este util din punct de vedere biologic. Pentru el, rațiunea - rațiunea lui Dumnezeu - e mai veche decât Natura și din ea este derivată și ordinea Naturii, singura care ne poate face capabili să o cunoaștem. Pentru el, mintea omului angajată în actul de cunoaștere este luminată de rațiunea divină. Ea este eliberată, atât cât e necesar, din uriașul nex cauzal non-rațional, eliberată din el pentru a fi determinată de către adevărul cunoscut. Iar procesele preliminare din cadrul Naturii care au condus la această eliberare, în măsura în care au existat, au fost proiectate în acest scop. A numi actul de cunoaștere - nu actul de a rememora că ceva a fost astfel în trecut, ci de a „vedea" că trebuie să fie astfel întotdeauna și în orice lume posibilă -, a numi acest act „supra-natural" reprezintă oarecum o violentare a uzanței noastre lingvistice. Firește, prin aceasta nu înțelegem însă că el este spectral, senzațional sau chiar (în sens religios) „spiritual". Înțelegem doar că „nu este adecvat", că un atare act, spre a fi ceea ce pretinde că este — și dacă nu este, întreaga noastră gândire e discreditată - nu poate fi pur și simplu manifestarea într-un loc și într-un timp particular a acelui sistem de evenimente total și în mare măsură indiferent numit „Natură". El trebuie să fie suficient de liber în raport cu acel lanț universal pentru a fi determinat de ceea ce cunoaște. E destul de important aici să ne asigurăm ca, în cazul în care ar interveni o imagistică vag spațială (și în cele mai multe minți așa va fi), ea să nu fie aplicată în mod eronat. Am face mai bine să nu ne privim actele de rațiune ca fiind ceva situat „deasupra" sau „în spatele" sau „dincolo" de Natură. Mai degrabă „de această parte a Naturii" - dacă suntem obligați să le reprezentăm spațial, atunci să le situăm între noi și ea. Tocmai prin inferențe construim în general ideea de Natură.

„Putem să ne spunem orice între noi." Adevărul din spatele acestor cuvinte este că afecțiunea în apogeul ei poate spune orice îi trece prin gând, indiferent de regulile ce guvernează politețea publică, deoarece afecțiunea în apogeul ei nu dorește nici să rănească, nici să umilească, nici să tiranizeze. Te poți adresa soției tale dragi cu „Scroafe!" când din neatenție a băut paharul tău cu coniac pe lângă al ei. Poți stopa cu un urlet povestea pe care tatăl tău o tot repetă. Poți tachina, mistifica și persifla. Poți spune: „Taci din gură! Vreau să citesc." Poți face orice pe tonul și la momentul potrivit — tonul și momentul care nu sunt menite să ofenseze și nici nu o fac. Cu cât e mai adâncă afecțiunea, cu atât le cunoaște mai precis (fiecare iubire își are propria artă a iubirii). Dar mitocanul domestic vrea să spună cu totul altceva când își revendică libertatea de a spune „orice". Având el însuși o afecțiune total deficitară și poate chiar nulă în clipa respectivă, el își arogă frumoasele libertăți pe care numai cea mai deplină afecțiune are dreptul sau știe cum să le folosească. El le utilizează atunci cu rea-voință, conform resentimentelor, sau brutal, conform egoismului, sau, în cel mai bun caz, prostește, fără abilitate. Și s-ar putea ca în tot acest răstimp să aibă cugetul împăcat. Știe că afecțiunea își permite licențe. Își permite și el licențe. Prin urmare (conchide el) e o dovadă că el însuși se comportă afectuos. Dacă te consideri jignit, el va spune că minusul de iubire vine din partea ta. El este cel ofensat. El este neînțelesul. Ca atare, se și răzbună uneori făcând pe nebunul și devenind pedant de „politicos". Implicația este, desigur, „A, va să zică nu trebuie să fim intimi? Trebuie să ne comportăm ca simple cunoștințe? Așa trăgeam nădejde - dar nu mai contează. Cum vrei, atunci". împrejurarea aceasta ilustrează în mod foarte expresiv deosebirea dintre politețea intimă și cea formală. Exact ceea ce i se potrivește uneia poate constitui o încălcare a celeilalte. A fi nereținut și familiar când ești prezentat unei personalități eminente înseamnă proastă creștere; a practica o politețe formală și ceremonioasă la tine acasă („mutre publice în locuri private") înseamnă — și e totdeauna interpretat ca — proastă creștere. În Tristram Shandy găsim o admirabilă ilustrare a manierelor domestice cu adevărat bune. Într-un moment cum nu se poate mai nepotrivit, unchiul Toby perorează pe tema sa favorită, fortificațiile. „Tata", împins de astă dată dincolo de marginile răbdării, îl întrerupe violent. Apoi vede chipul fratelui său; expresia nevindicativă a lui Toby, profund rănit nu de lipsa de respect față de el însuși - nu i-ar fi dat niciodată atenție —, ci de lipsa de respect față de nobila artă. Tata se căiește pe loc. Urmează scuze, împăcare deplină. Unchiul Toby, ca să demonstreze cât de intens știe să ierte, își reia prelegerea despre fortificații. Dar nu am spus încă nimic despre gelozie. Presupun că nimeni nu crede acum că gelozia e în special legată de dragostea erotică. Dacă cineva o mai face, comportarea copiilor, a servitorilor și a animalelor domestice ar trebui să-i spulbere în scurt timp această convingere greșită. Orice tip de iubire, aproape orice tip de asociere, este pasibil de gelozie. Gelozia afecțiunii e strâns legată de încrederea acesteia în ceea ce este vechi și familiar. La fel stau lucrurile și cu lipsa de însemnătate, totală sau relativă, din punctul de vedere al afecțiunii, a ceea ce numesc iubire apreciativă. Nu vrem ca „vechile chipuri familiare" să devină mai strălucitoare sau mai frumoase, ca vechile obiceiuri să fie înlocuite fie și de unele mai bune, ca vechile glume și interese să dispară în favoarea unor noutăți palpitante. Schimbarea reprezintă o amenințare la adresa afecțiunii. Un frate și o soră sau doi frați — deoarece sexul nu are nici o importanță în cazul de față — cresc până la o anumită vârstă împărțind totul. Au citit aceleași cărți pentru copii, s-au cățărat în aceiași copaci, au fost împreună pirați sau cosmonauți, au început și au încetat în același moment să colecționeze timbre. Apoi se întâmplă ceva îngrozitor.