Ferigi și elefanți

În distincta sa înfățișare scriitoricească, C.S. Lewis oferă cu prilejul acestei noi colecții de eseuri o apărare a dreptei credințe creștine, confruntată cu amenințările evului contemporan. Textele cuprinse aici sondează zone profunde și sensibile ale sufletului religios, abordând probleme specifice discursului de tip teologic, precum noima apartenenței la Trupul lui Hristos, semnificația și puterea rugăciunii, înțelesul iertării, sau chestiuni ce țin de un spectru mai larg, cum ar fi falsul conflict dintre religie și tehnologie ori pretențiile nejustificate ale unora de a descifra sensul istoriei. Argumentația bine închegată și de o mare limpezime descoperă cărturarul fermecător și pătrunzător care în finalul fiecărui pasaj îți lasă nostalgia vorbei scrise și graba de a te adânci în următorul, spre a regăsi savoarea pe care-o au doar fructele coapte ale minții.

Nota traducătorului ... 7 Prefața editorului britanic ... 9

Mădulare unii altora
Un discurs ... 15

Studiu în vreme de război
O predică ... 33

Despre iertare
Un eseu ... 49

Istoricism
Un eseu ... 54

Ultima noapte a lumii
Un eseu ... 78

Religie și rachete
Un eseu ... 101

Eficacitatea rugăciunii
Un eseu ... 112

Ferigi și elefanți
Un discurs ... 121

Dar ca mădulare în Trupul lui Hristos, ca pietre și stâlpi în templu, ni se garantează identitatea de sine veșnică și vom ajunge să ne amintim de galaxii ca de niște povești de demult. Acest adevăr ar putea fi exprimat în alt mod. Personalitatea este eternă și inviolabilă. însă personalitatea nu este un dat de la care pornim. Individualismul cu care începem toți este doar o parodie sau umbra ei. Adevărata personalitate este încă departe - cât de departe, pentru cei mai mulți dintre noi, nu îndrăznesc să spun. Iar cheia către ea nu se găsește înlăuntrul nostru. Nu se poate ajunge la ea prin cultivare dinspre interior spre exterior. O vom primi atunci când vom ajunge să ocupăm acele locuri din structura cosmosului etern pentru care am fost proiectați sau creați. După cum o culoare își revelează întâia oară adevărata valoare în momentul în care un artist priceput o așază între altele, într-un loc dinainte ales, după cum un condiment își dezvăluie adevărata aromă în momentul în care este așezat între alte ingrediente tocmai acolo unde și când dorește un bucătar bun, după cum un câine devine într-adevăr câine numai în momentul în care își ocupă locul într-o gospodărie, tot astfel vom fi și noi întâia oară persoane autentice în momentul în care vom accepta să fim așezați la locurile noastre. Suntem marmura care așteaptă să capete formă, metalul care așteaptă să fie turnat în tipar. Fără îndoială, chiar și în șinele neregenerat există vagi indicii despre tiparul pentru care este menit fiecare, sau despre ce fel de stâlp va deveni. în schimb, cred că este o exagerare grosolană să vorbim despre mântuirea sufletului ca și când ar fi în mod tipic asemenea dezvoltării de la sămânță la floare, înseși cuvintele „pocăință", „regenerare", „Om Nou" sugerează ceva foarte diferit. Anumite tendințe din fiecare om natural vor trebui să fie pur și simplu respinse. Domnul nostru vorbește despre ochiul care trebuie scos și despre mâna care trebuie tăiată - o metodă de adaptare eminamente procustiană. Motivul pentru care ne simțim oripilați de acest gând este acela că, în zilele noastre, am început să vedem lucrurile cu susul în jos. Pornim de la principiul că fiecare individualitate are „valoare infinită" și apoi ni-l imaginăm pe Dumnezeu ca pe un fel de comitet de angajare a cărui treabă este să găsească ocupații adecvate pentru suflete, câte o bortă în perete pentru fiecare nucă. De fapt, valoarea individului nu rezidă în el. El poate să primească valoare. Și o primește prin unirea cu Hristos. Nici vorbă de a-i găsi un loc în templul cel viu care să fie pe măsura valorii sale inerente, împlinindu-i idiosincraziile naturale. Locul exista mai dinainte. Omul a fost creat pentru el. Nu va fi el însuși până când nu va ajunge în locul respectiv. Vom fi persoane depline și nemuritoare și cu adevărat divine numai în Cer, după cum în prezent suntem trupuri vizibile numai în lumină.

Prin urmare, de teama respectivei extreme, apare tendința de a atenua ceea ce școala lui Schweitzer a accentuat în mod excesiv. În ce mă privește, detest reacțiile și le privesc cu neîncredere nu doar în domeniul religiei, ci în oricare alt domeniu. Neîndoielnic, Luther avea dreptate când compara omenirea cu un bețiv care, după ce a căzut de pe cal înspre dreapta, data viitoare cade înspre stânga. Sunt convins că aceia care consideră că mesajul lui Isus se reduce la apocaliptismul său se înșală. însă un lucru nu dispare - nici nu este discreditat - fiindcă cineva a vorbit despre el în mod exagerat. Rămâne exact acolo unde era. Singura diferență este că, dacă a fost exagerat recent, trebuie să avem acum mare grijă să nu-l trecem cu vederea; căci aceasta este partea înspre care probabil va cădea bețivul. Însăși denumirea de „apocaliptism" plasează prezicerile Domnului nostru privind A Doua Venire într-o categorie din care mai fac parte și alte specimene: Apocalipsa lui Baruh, Cartea lui Enoh sau înălțarea lui Isaia. Creștinii sunt departe de a acorda acestor texte statutul de Sfântă Scriptură, iar pentru gusturile cele mai moderne genul pare plictisitor și prea puțin edificator. De aici și sentimentul că prezicerile Domnului, fiind „în mare cam același lucru", sunt discreditate. Acuzația împotriva lor poate lua o formă dură sau una blândă. în gura unui ateu, forma dură ar suna după cum urmează: „Vezi că, în definitiv, acest Isus al vostru mult lăudat era de fapt un țicnit sau un șarlatan, ca toți ceilalți scriitori de apocalipse!" Forma blândă, folosită cel mai probabil de un modernist, ar suna astfel: „Fiecare mare om este în parte tributar epocii lui și în parte atemporal. Elementul care contează în opera lui este întotdeauna ceea ce transcende epoca, nu ceea ce are în comun cu alți o mie de contemporani dați uitării. îl apreciem pe Shakespeare pentru splendoarea limbii create și pentru cunoașterea sufletului omenesc, care erau ale sale; nu pentru credința lui în vrăjitoare ori în dreptul divin al regilor, sau pentru că nu făcea baie zilnic. La fel și cu Isus. Credința lui într-un sfârșit rapid și catastrofic al istoriei îi aparține nu în calitate de mare învățător, ci în calitate de țăran palestinian din primul secol. Era una dintre limitările sale inevitabile, de care putem face abstracție. Trebuie să ne concentrăm pe ceea ce îl deosebea de alți țărani din Palestina primului secol, pe învățătura sa morală și socială." Ca argument împotriva realității celei de-a Doua Veniri, acest raționament pare să pună căruța înaintea boilor. Când ne propunem să ignorăm în învățătura unui mare om acele doctrine pe care le are în comun cu gândirea epocii sale, dăm impresia a fi presupus că gândirea din epoca sa era eronată. Când alegem să cumpănim serios acele doctrine care „transcend" gândirea epocii sale și sunt „atemporale", presupunem că gândirea epocii noastre este corectă: căci, desigur, prin gândurile care transcend epoca acelui mare om înțelegem de fapt gândurile care sunt în acord cu ale noastre.