Ipoteza fericirii

Haidt pune în discuție unele dintre concepțiile populare despre originea fericirii, despre rolul reciprocității și despre contribuția rațiunii la luarea deciziilor. Aflăm astfel de ce, de multe ori, virtutea nu își este propria răsplată, de ce extrovertiții sunt de fapt mai fericiți decât introvertiții și de ce gândirea conștientă nu e atât de importantă cum ne-ar plăcea să credem. Inspirându-se atât din filozofie, cât și din știință, Ipoteza fericirii ne arată cum am putea deveni mai buni, mai echilibrați și mai fericiți.

„Fericirea nu e ceva ce putem găsi, obține sau atinge în mod direct. Trebuie să ne asigurăm condițiile potrivite și apoi să așteptăm. Unele dintre acele condiții țin de noi înșine, precum coerența din­tre părțile și nivelurile personalității noastre. Alte condiții presupun o relație cu lucruri care se află în afara noastră: așa cum plantele au nevoie de soare, de apă și de pământ fertil pentru a crește, oamenii au nevoie de iubire, de muncă și de o legătură cu ceva mai mare decât ei înșiși. Merită să luptăm pentru a dezvolta relațiile potrivite dintre noi și ceilalți, dintre noi și munca pe care o facem și dintre noi și ceva mai mare decât persoana noastră. Dacă reușim să creăm aceste relații, scopul și sensul vor începe să se facă simțite.“

— JONATHAN HAIDT

„O carte captivantă... ce împletește într-un mod strălucit vechea înțelepciune cu psihologia modernă.“

— The Times

„Din punct de vedere intelectual, Ipoteza fericirii este poate cea mai substanțială carte produsă de mișcarea psihologiei pozitive.“

— Nature

„Ipoteza fericirii... are mai multe de spus despre plăcerile, pericolele și adevărurile existenței decât orice altă carte pe care am citit-o în ultima vreme.“

— San Francisco Bay Guardian

Introducere: Prea multă înțelepciune ... 9

1. Sinele divizat ... 15

2. Cum ne răzgândim ... 43

3. Reciprocitate cu vârf și îndesat ... 72

4. Greșelile altora ...90

5. Căutarea fericirii ... 118

6. Iubirea și atașamentele ...151

7. Foloasele adversității ...187

8. Fericirea virtuții ...213

9. Divinitate cu sau fără Dumnezeu ... 246

10. Originea fericirii ... 285

11. Concluzie: Despre echilibru ... 318

Mulțumiri... 321

Note ... 323

Bibliografie ... 343

Indice ... 373

SINELE DIVIZAT Căci firea pământească poftește împotriva Duhului, și Duhul, împotriva firii pământești; sunt lucruri potrivnice unele altora, așa că nu puteți face tot ce voiți. — Apostolul Pavel, Galateni 5:171 Dacă te mână pasiunea, lasă Rațiunea să țină hățurile — Benjamin Franklin2 Prima oară când am suit pe cal a fost în 1991, în Parcul Național Great Smoky, din Carolina de Nord. Mai călărisem în copilărie, și un adolescent ținea calul de o funie scurtă, dar asta era pentru prima dată când am fost doar eu și calul, fără nici o frânghie. Nu eram singur – mai erau alte opt persoane călare, una dintre ele fiind paznicul parcului –, așa că n-;a trebuit să fac mare lucru. A existat totuși un moment dificil. Ne aflam pe o cărare întinsă de-;a lungul pantei abrupte a unui deal, doi câte doi, eu călărind la margine, la un metru de râpă. La un moment dat, cărarea a cotit brusc la stânga, calul meu luând-;o drept către margine. Am înghețat. Ș;tiam că trebuie să trag către stânga, însă la stânga mea era un alt cal și nu voiam să-;l lovesc. Aș fi putut să cer ajutor sau să strig „Atenție!“, dar o parte din mine a preferat riscul de a cădea în râpă decât ideea că mă voi face de râs. Așa că am înlemnit. Nu am făcut absolut nimic în primele cinci secunde, timp în care calul meu și calul de lângă mine au virat liniștiți la stânga din proprie inițiativă. Pe măsură ce panica mi se risipea, am râs de temerile mele ridicole. Calul știa exact ce face. Bătuse acea cărare de sute de ori și nu avea de gând să se prăvălească în râpă. Nu trebuia să-;i spun eu ce să facă și, de cele câteva ori când i-;am spus, nu a părut să-;i pese prea mult. Mă înșelasem groaznic, pentru că petrecusem ultimii 10 ani conducând mașini, nu cai. Mașinile se duc în râpă dacă nu le spui ce să facă. Gândirea umană se bazează pe metafore. Înțelegem lucruri noi și complicate în raport cu lucrurile pe care le știm deja. De exemplu, este greu să te gândești la viață în general, dar odată ce aplici metafora „Viața este o călătorie“, vei putea ajunge la anumite concluzii: ar trebui să cunoști terenul, să alegi o direcție, să-;ți găsești niște tovarăși buni de drum și să te bucuri în general de călătorie, pentru că la capătul drumului s-;ar putea să nu te aștepte nimic. De-;a lungul timpului, oamenii au trăit înconjurați de animale, pe care au încercat să le controleze, iar aceste animale au ajuns să fie incluse în vechi metafore. Buddha, de exemplu, asemuia mintea umană unui elefant: În alte vremuri, mintea mea zburda oriunde ar fi condus-;o dorința, plăcerea sau pofta. Astăzi, mintea mea nu mai rătăcește, ci e în armonie și sub control, așa cum un elefant sălbatic e sub controlul unui dresor.4 Platon folosea o metaforă similară, în care sinele (sau sufletul) este asemenea unui car, iar partea calmă și rațională a minții ține hățurile. Vizitiul lui Platon trebuia să controleze doi cai: Acela dintre ei care-;i de-;un soi mai bun are statura dreaptă, trupul bine tăiat, grumazul falnic, botul arcuit […] e dornic de onoruri, dar totodată cumpătat și rușinos; iubește partea cea adevărată; când îl mâni, biciul nu-;și are rostul, pentru că ascultă numai de îndemn și vorbă. Celălalt cal, dimpotrivă, e șui și greoi, clădit fără nici o noimă […] e nesățios și îngâmfat; urechile le are împăroșate și abia mai aude; și doar cu lovituri de bici și îmboldiri ce îl mai poți mâna.5 Pentru Platon, unele dintre aceste emoții și pasiuni sunt bune (precum iubirea de onoare) și ajută sinele să meargă în direcția potrivită, însă altele nu sunt tocmai bune (poftele și dorința trupească). Scopul educației platonice era acela de a-;l ajuta pe vizitiu să aibă un control perfect asupra celor doi cai. Sigmund Freud ne-;a oferit un exemplu similar 2.300 de ani mai târziu.6 Acesta a spus că mintea este divizată în trei părți: eul (latura rațională, conștientă); supraeul (conștiința, un angajament uneori prea rigid față de regulile societății) și sinele (dorința de a obține cât mai multă plăcere, cât mai repede). Metafora pe care o folosesc atunci când le vorbesc studenților despre Freud este cea prin care ne imaginăm mintea precum o căruță cu un cal (o trăsură victoriană), în care vizitiul (eul) se luptă din toate puterile să controleze un cal nărăvaș și flămând (sinele), în timp ce tatăl vizitiului (supraeul) stă în spatele său și-;l cicălește, spunându-;i tot ce face greșit. Pentru Freud, scopul psihanalizei era acela de a scăpa din această stare demnă de milă prin întărirea eului, oferindu-;i astfel un control mai mare asupra sinelui și mai multă independență față de supraeu. Freud, Platon și Buddha au trăit în medii populate de ani-; male domestice și știau foarte bine cât de greu e să-;ți impui propria voință asupra unei creaturi mult mai mari decât sinele. Însă, de-;a lungul secolului XX, caii au fost înlocuiți de mașini, iar tehnologia le-;a oferit oamenilor mai mult control asupra lumii înconjurătoare. Atunci când se gândesc la o metaforă, cei mai mulți compară mintea cu șoferul unei mașini sau cu un program instalat într-;un computer. Cercetătorii au început să uite de teoria freudiană a subconștientului și să se centreze doar pe studiul mecanismelor gândirii și ale luării deciziilor. Cu asta s-;au ocupat oamenii de știință în ultima treime a se-; colului trecut: specialiștii în psihologie socială au creat teoriile „procesării informației“ pentru a explica orice, de la prejudecăți la prietenie. Economiștii au creat modele ale „alegerii raționale“ pentru a explica motivele pentru care oamenii fac ceea ce fac.