O istorie a bibliei

„Extraordinar de bine scris, ca un frumos jurnal de călătorie, volumul acesta aruncă lumină asupra unei cărți socotite de mulți un capitol încheiat. Cu intuiție, sensibilitate și profunzime, Barton desferecă acest leviatan adormit al culturii, creând o capodoperă. Dacă ar fi eliberată din veșmântul ei strâmt și lăsată să fie ea însăși, Biblia și-ar putea face iar auzit glasul răsunător într-o epocă a scepticismului. Cartea lui Barton m-a convins că acest lucru este cu putință.“

— PETER STANFORD, The Sunday Times

„John Barton a scris o lucrare înțeleaptă și foarte rațională despre o carte care a insuflat atât înțelepciune, cât și nebunie. Este o piatră de hotar în domeniu și va face mult bine.“

— DIARMAID MACCULLOCH

„Credința că Biblia este «cuvântul lui Dumnezeu păstrat neatins» predomină în multe Biserici creștine, însă Barton – printr-o operă senină și savantă – îndrăznește să pună sub semnul întrebării această pretenție.“

— RICHARD HOLLOWAY, The Spectator

„Barton este o călăuză foarte sigură pe sine. O carte serioasă pentru cititori serioși. Aici vor găsi tot ce își doresc și chiar mai mult, totul înfățișat cu luciditate și bine explicat.“

— Literary Review

„Mai mult decât importantă. Această carte foarte bine scrisă și întemeiată trebuie citită de predicatori, de profesori și de toți cei care îi rezervă Bibliei un loc însemnat în religia lor.“

— ANTHONY PHILLIPS, Church Times

„John Barton… este înzestrat cu darul explicației limpezi și al analizei contextului cultural, iar cartea se citește pe nerăsuflate…“

— The Times

1 Israelul antic: Istoria și limba

Biblia ajunge la noi venind din lumea Mediteranei orientale. Mare parte din ceea ce creștinii numesc Vechiul Testament a fost scris în actuala zonă a Israelului/Palestinei, majoritatea probabil la Ierusa-; lim. Unele texte ar putea proveni din Mesopotamia (actualul Irak), unde în secolul al VI-;lea î.Cr. au fost exilați mulți evrei; altele posibil din Egipt, unde în aceeași perioadă a viețuit o comunitate evreiască substanțială. E posibil ca în Vechiul Testament să existe pasaje mai vechi, din secolele al X-;lea sau al XI-;lea î.Cr., însă cercetătorii moderni tind să creadă că secolul al VIII-;lea – posibil și epoca lui Homer – reprezintă cea mai timpurie perioadă verosimilă; ultima carte veterotestamentară (Daniel) datează din secolul al II-;lea î.Cr. Aici ar putea apărea deja câteva surprize. În general se crede că fragmente extinse din Biblie sunt mult mai vechi, istorisirile despre personaje ca Avraam, Isaac sau Iacov din cartea Genezei datând din mileniul al II-;lea î.Cr. Povestea depănată de Biblie acoperă într-;adevăr o perioadă foarte lungă; însă aproape sigur forma scrisă a cărților care o descriu nu datează din aceeași antichitate îndepărtată. În cazul celor dintâi istorisiri din Geneză, dar al relatărilor privind activitatea lui Moise din Exod, dispunem probabil de versiunea scrisă a unor istorisiri care la origine au circulat oral într-;o cultură în mare parte analfabetă, deși unii bibliști le cred ficțiune pură. (De remarcat că Moise și predecesorii săi abia dacă mai sunt pomeniți de Biblie până la literatura despre care știm sigur că provine din secolul al VI-;lea î.Cr., îndeosebi Isaia 40–55.) Prin urmare, istorisirea originilor lui Israel reprezintă în cel mai bun caz o amintire folclorică, ale cărei detalii e improbabil să rămână exacte pe o perioadă mai mare de o generație. Asta înseamnă că avem un acces redus la istoria lui Israel pentru epocile acoperite de cărțile introductive ale Bibliei, cele reunite în Pentateuh (termen grec care înseamnă „cinci suluri“ și desemnează Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii și Deuteronomul).

De asemenea, la celălalt capăt al cronologiei, nu se prea știe că unele cărți veterotestamentare sunt mai recente decât tragediile grecești sau operele lui Platon și Aristotel. În parte, asta se datorează faptului că scrierile mai târzii își proclamă o obârșie mai veche: Ecleziastul (Qohelet în ebraică) pare să-;l revendice ca autor pe Solomon, care a trăit în secolul al X-;lea î.Cr., iar Daniel se pretinde aproape contemporan cu Ieremia, trăind în timpul exilului din secolul al VI-;lea. Însă potrivit consensului general de acum, ambele cărți sunt creațiile unei perioade posterioare, iar în cazul lui Daniel, nici mai devreme, nici mai târziu decât epoca Macabeilor, luptători evrei pentru libertate din secolul al II-;lea î.Cr., care mai apoi au întemeiat o dinastie. Așadar, Vechiul Testament nu provine dintr-;o singură perioadă din istoria lui Israel, ci de la date foarte diverse și dintr-;o varietate de locuri. Reprezintă literatura națională a unei țări mici: Israelul este cam de mărimea Țării Galilor sau a statului Maine. Înainte de epoca modernă, Israelul a avut o existență cu adevărat independentă numai câteva veacuri, posibil din secolul al X-;lea până în secolul al VII-;lea î.Cr., altminteri fiind subjugat principalelor puteri regionale: Egiptului, Asiriei, Imperiului Babilonian sau regatelor elenistice care au controlat Orientul Mijlociu după moartea lui Alexandru cel Mare în 323 î.Cr. În sine, Israelul era un stat fără importanță geopolitică, dar se afla la răspântia mai multor rute comerciale din Orientul Mijlociu, fiind astfel expus influențelor din partea vecinilor mai mari și mai însemnați. Dacă dorim să înțelegem dezvoltarea literaturii sale naționale, e necesar să avem în vedere o schemă a istoriei Israelului în cadrul mai larg al lumii antice din Orientul Apropiat. Însă istoria așa cum o reconstituie istoricii moderni se deosebește considerabil de povestea spusă de Vechiul Testament. Începem schițând această poveste, continuând apoi cu reconstituirile moderne. povestea biblică Vechiul Testament lasă impresia că originile poporului Israel datează într-;adevăr din mileniul al II-;lea î.Cr. Avraam, Isaac și Iacov, Iosif și cei unsprezece frați ai săi trăiesc cu mult înainte de vremea lui Moise, care, la rândul său, e cu mult înaintea celor dintâi regi ai lui Israel: Saul, David și Solomon. În Geneza, strămoșii emigrează din Mesopotamia în țara făgăduită, dar continuă să aibă legături cu rudele din răsărit. Se mută în Egipt într-;o perioadă de foamete, după ce Iosif se dusese înaintea lor ca sclav și ajunsese funcționar egiptean de rang înalt. Însemnările cronologice din Vechiul Testament sugerează că ar trebui să ne imaginăm aceste întâmplări ca având loc probabil în secolul al XIV-;lea î.Cr. Poporul se întoarce în țara făgăduită, de această dată dinspre vest, din Egipt, sub călăuzirea lui Moise; după ce rătăcește în deșert patruzeci de ani, primind cele Zece Porunci și celelalte legi, în cele din urmă intră în țară avându-;l în frunte pe Iosua. Până prin secolul al XI-;lea s-;a statornicit în țară, condus de cei pe care Vechiul Testament îi numește „judecători“, căpetenii tribale care au ajuns să cârmuiască întregul Israel. Judecătorii înfruntă rezistența altor populații locale, ca madianiții. Însă prima provocare majoră sunt filistenii, venetici stabiliți în vestul țării (unde se află acum Fâșia Gaza). Un lider local, Saul, se dovedește la înălțimea situației, îi respinge pe filisteni și devine primul rege al tuturor triburilor din nordul țării, cu excepția tribului sudic al lui Iuda. Când Saul cade răpus într-;o bătălie cu filistenii, David, un iudeu din Betleem, preia conducerea și unește Iuda și Israelul într-;un singur regat cu capitala la Ierusalim. Unirea e instabilă și generează în permanență tensiuni. Sub David și Solomon, fiul său, Israelul se extinde dominând mici populații învecinate, ca Moab, Amon, Edom și chiar Aram (actuala Siria), și putem vorbi despre un imperiu israelit. Tot Solomon construiește în Ierusalim un templu regal, centru al cultului închinat lui Dumnezeu. Acesta este punctul culminant al istoriei lui Israel, din punctul de vedere al Vechiului Testament. După moartea lui Solomon, vechea dezbinare nord-;sud iese iarăși la suprafață și se formează două regate, Iuda și regatul nordic al lui Israel, desemnat uneori ca Efraim, după numele principalului trib care se stabilise în zona acoperită de stat. Iuda îi interesează de fapt pe autorii veterotestamentari care (putem bănui) au trăit mai cu seamă la Ierusalim. Există totuși și istorisiri despre nord, ca basmele despre profeții Ilie și Elisei, activi sub diverși regi nordici din secolul al IX-;lea, inclusiv vestitul Ahab și regina lui, Izabela, pe care a doua carte veterotestamentară a Regilor îi socotește apostați de la adevărata religie israelită și adoratori ai zeului Baal. Pe tot parcursul secolului, Israel se află permanent în război cu Aram, fără un rezultat definitiv, însă în secolul al VIII-;lea puterea în ascensiune a Asiriei, cu capitala la Ninive (în apropiere de orașul modern Mosul), nimicește regatul nordic. Ș;i împăratul Asiriei a străbătut toată țara și s-;a suit împotriva Samariei, pe care a împresurat-;o timp de trei ani. În al nouălea an al lui Osea, împăratul Asiriei a luat Samaria și a dus pe Israel în robie în Asiria (2 Regi 17:5–6)