Adevăr Divin
Știința încrederii
Acordul emoțional în cuplu
| Oare inefabilul iubirii și taina relației dintre doi oameni pot fi traduse în cifre? JOHN GOTTMAN, psiholog clinician de renume și profesor emerit la Universitatea din Washington, Seattle, susține că da. |
70.00 52.50 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
Oare inefabilul iubirii și taina relației dintre doi oameni pot fi traduse în cifre? JOHN GOTTMAN, psiholog clinician de renume și profesor emerit la Universitatea din Washington, Seattle, susține că da. Iar abordarea statistică și matematică nu este doar o ambiție științifică de cabinet, ci rezultatul a patruzeci de ani de muncă. Gottman și echipa sa au dus relația de cuplu în laborator, au studiat-o și au ajuns la concluzia că încrederea este acel element-cheie, cuantificabil, a cărui prezență sau absență poate conduce la înflorirea sau, dimpotrivă, la erodarea iubirii. Mai mult, încrederea poate fi cultivată prin metode a căror validitate a fost confirmată, printre altele, de acuratețea cu care Gottman a reușit să anticipeze rata divorțurilor pe o perioadă dată. Acordul emoțional, spune el, este acela care poate regla climatul afectiv dintr-un cuplu, iar teoria pe care o construiește în jurul acestui concept este menită să îi ajute pe parteneri să se reconecteze unul cu celălalt, să își redobândească respectul, să își arate afecțiunea și să canalizeze energiile conflictului spre consolidarea unei relații reușite. Maniera aplicată în care Gottman discută dinamica specifică a relației face din Știința încrederii o veritabilă carte-reper atât pentru terapeuți, cât și pentru cuplurile care aspiră să își înscrie povestea în durată. |
Cuprins:
Mulțumiri ... 9 CAPITOLUL 1 Epilog ... 471 |
Fragment:
• Sentimentul negativ suprascris. În această stare, sentimentele negative pe care le avem față de relația sau partenerul nostru anulează orice lucru pozitiv pe care partenerul l-ar face. Suntem extrem de critici. Tindem să nu observăm lucrurile bune. După cum am menționat deja, Robinson și Price (1980) au descoperit faptul că perechile nefericite nu observă 50% dintre lucrurile bune făcute de partener, pe care observatorii obiectivi le văd. Tindem să distorsionăm realitatea și să considerăm lucruri neutre, sau chiar pozitive, ca fiind negative. Suntem excesiv de sensibili. • Sentimentul pozitiv suprascris. Sentimentele pozitive pe care le avem față de relație sau partener anulează lucrurile negative pe care acesta le-ar putea face. Nu luăm negativitatea personal; o vedem drept dovadă a faptului că partenerul este stresat. Poate că observăm evenimentele negative, dar nu le luăm prea în serios. Tindem să distorsionăm realitatea și să o vedem într-o lumină pozitivă, așa cum tindem să vedem lucrurile negative neutru. Nu suntem excesiv de sensibili. Acest nivel al Casei este un substantiv, nu un verb. Cu alte cuvinte, noi sugerăm faptul că nu poți face să se întâmple asta. Oamenii suprascriu sentimentul negativ dintr-un motiv perfect întemeiat - prietenia nu funcționează. Ne vedem partenerul ca pe un adversar, nu ca pe un prieten enervant. Prin urmare, teoria Casei Relației Solide nu încearcă să aplice modificări cognitiv-comportamentale pentru a muta oamenii din starea de sentiment negativ suprascris în cea a sentimentului pozitiv suprascris. Mai degrabă, suntem de părere că relația nu o să funcționeze cu excepția cazului în care procesele fundamentale de prietenie funcționează. Dacă prietenia funcționează, vei avea un sentiment pozitiv suprascris. Dacă prietenia nu funcționează, atunci vei avea automat un sentiment negativ suprascris, pentru că „mergi prin deșert" în acea prietenie. Cercetările care au încercat să îi determine pur și simplu pe oameni să treacă de la sentiment negativ suprascris la sentiment pozitiv suprascris au eșuat. Noi suntem de părere că acest lucru s-a întâmplat pentru că nu poți schimba nimic într-o relație dacă nu pui accentul pe prietenie. 5. Gestionarea conflictului. Folosim termenul de „gestionare" a conflictului, nu pe cel de „rezolvare" a conflictului, deoarece conflictul este natural într-o relație și are aspecte pozitive, funcționale. De exemplu, ne ajută să învățăm cum să ne iubim și să ne înțelegem mai bine partenerul, cum să ne descurcăm cu schimbările și cum să ne curtăm de-a lungul timpului. Așadar, cum fac asta maeștrii relațiilor? O modalitate importantă prin care maeștrii relațiilor gestionează conflictul este prin a rămâne delicați unul cu celălalt. Ei „îndulcesc" situația (inclusiv repararea preventivă), acceptă influența partenerului, se calmează singuri, repară și diminuează situația, fac compromisuri. Această abordare este opusul teoriei lui Bach și Wyden, despre care am discutat mai devreme, în care cuplurile erau rugate să își spună pe rând resentimentele și chiar să se lovească cu bâte de cauciuc sintetic. Acest lucru nu înseamnă că scoatem furia din repertoriul nostru emoțional, după cum au afirmat unii cercetători - mai degrabă, trebuie să o folosim constructiv încă de la început. De asemenea, este important de amintit că nu toate conflictele dintr-o relație sunt la fel. Conflictul din jurul problemelor perpetue diferă de cel din jurul problemelor rezolvabile. După cum am specificat mai devreme, cercetarea noastră a descoperit faptul că, atunci când cuplurile erau rugate să discute despre o zonă a neînțelegerilor perpetue, în 69% dintre cazuri acestea erau discutate. Există probleme care au de-a face cu diferențele fundamentale dintre parteneri - diferențe de personalitate sau nevoi fundamentale pentru definirea sinelui. Acestea sunt probleme fără rezolvare, de care cuplul s-a lovit de mai multe ori. Cei doi continuă să vorbească despre aceleași subiecte, uneori reușind să progreseze sau măcar să își îmbunătățească situația pentru scurt timp, dar apoi problema se ivește din nou. În orice caz, discuția este o încercare de a stabili un dialog despre o problemă care, în lipsa discuției, nu va dispărea niciodată de la sine. Este important de subliniat că, atunci când am măsurat căldura oferită de părinți, am descoperit că părinții care resping emoțiile pot fi și foarte calzi. Am descoperit, în evaluarea noastră, că această căldură era statistic independentă de antrenarea sau respingerea emoțională. De exemplu, un părinte poate spune cu foarte multă căldură: „Ce e în neregulă, scumpete? Zâmbește. Ia uite, asta e fata tatei. Nu e mai bine acum?" Respingerea emoțiilor nu este dură. Părinții au cele mai bune intenții atunci când fac asta. De fapt, eu nu spun că respingerea emoțiilor este „rea". Este o abordare orientată către acțiune și către rezolvarea problemelor. Ambele atitudini, cea de antrenare și cea de respingere, sunt importante în parenting, dar noi am descoperit că trebuie făcute în ordinea corectă. De exemplu, fiicei mele, Moriah, îi era, la un moment dat, teamă să învețe matematică și a discutat cu mine această temere. Am empatizat cu fricile ei, iar ea s-a simțit mult mai bine. Cu toate acestea, chiar și după toată acea înțelegere, ea trebuia să învețe matematică. Orientarea către acțiune și rezolvarea problemelor sunt absolut necesare în viață și în creșterea unui copil. Cu toate acestea, după cum a spus Haim Ginott la un moment dat, sfatul este întotdeauna mult mai eficient atunci când cuvintele înțelegătoare precedă sfaturile. Întâi, copilul trebuie să simtă că nu este singur. Avem nevoie să ne simțim înțeleși și sprijiniți. Apoi, avem mai multe șanse să ne îndreptăm către acțiune. Pentru mine a fost interesant și faptul că persoanele care resping emoțiile și persoanele care sunt antrenori emoționali aveau metafore diferite pentru emoțiile negative. Persoanele care tind să respingă emoțiile văd furia ca pe o explozie, o formă de pierdere a controlului sau ca pe o agresiune. Antrenorii văd furia ca pe o reacție naturală când un scop le este blocat. Ei sugerau faptul că înțelegeau frustrarea, scopul și ce anume îl blochează. Persoanele care resping emoțiile vedeau tristețea drept autocompătimire - ca o formă de inacțiune și o pasivitate înrudite cu boala mintală - și foloseau metafore morbide. Antrenorii vedeau tristețea ca pe ceva care lipsește din viața unui om. Ei spuneau că se opresc să descopere ce anume lipsește. Cei care resping vedeau frica drept lașitate și inacțiune, o caracteristică a ciudaților. Antrenorii spuneau că frica îți comunică faptul că lumea ta este nesigură. Spuneau că atunci când le era frică încercau să descopere cum să își facă lumea mai sigură. Cât despre emoțiile negative în general, cei care le resping spuneau că negativitatea nu duce nicăieri, că trebuie să se adapteze, să treacă peste, să își vadă de viață. Considerau că analizarea emoțiilor negative însemna să pui paie pe foc, deci e foarte periculoasă. Pe scurt, antrenorii emoționali spuneau că explorarea unei emoții negative nu este periculoasă sau înfricoșătoare. Spuneau că oferă o direcție în viață, ca un GPS. Persoanele care resping emoțiile credeau că poți alege ce simți și că este important să alegi un sentiment pozitiv. Mai considerau că a fi copleșit de o emoție negativă este dăunător și conduce la pesimism. Credeau că în felul acesta pur și simplu inviți haosul în viața ta. În studiul nostru inițial în care observam copiii între 3 și 4 ani, am observat că există consecințe ale acestor două filozofii ale emoțiilor Cei care erau antrenați emoțional la 4 ani erau foarte diferiți la vârstele de 8 ani, față de copiii părinților care respingeau emoțiile: • Aveau note mai bune la citire și matematică la vârsta de 8 ani, chiar și controlând diferențele statistice de IQ la vârsta de 4 ani. • Acest efect a fost mediat printr-un sistem de atenționare. Copiii antrenați aveau o capacitate mai bună de concentrare, menținere sau schimbare a atenției. • Copiii antrenați aveau o capacitate mai mare de autocalmare, chiar și atunci când erau supărați în timpul interacțiunii părinte-copil. • Copiii antrenați se autocalmau mai bine, amânau mai mult recompensarea și aveau un control mult mai bun al impulsurilor. • Părinții nu erau nevoiți să regleze descrescător negativitatea atât de mult. • Copiii antrenați nu se plâng prea mult. • Copiii antrenați au mai puține probleme comportamentale de orice fel (agresivitate sau depresie). • Copiii antrenați au relații mai bune cu alți copii. • Copiii antrenați au mai puține boli infecțioase. |