Legăturile care ne țin în viață

O prea mare dependență de celălalt duce la nesiguranță de sine. Independența excesivă te însingurează și te îndepărtează de ceilalți. Ambele implică vulnerabilitate. Soluția, însă, se află între cele două, sub forma interdependenței: tu ai nevoie de mine și eu am nevoie de tine. Și dacă poate că separat mergem mai repede, împreună vom ajunge mai departe, așa cum spune un proverb african citat de cei doi autori ai cărții. Deși colaborarea cu cei de lângă noi ar trebui să vină firesc, în calea acestui comportament se interpun frica, neîncrederea și alți „monștri" care ne îndepărtează unii de ceilalți. Însă acceptarea și cultivarea interdependenței – prin sugestiile pe care le vei găsi în paginile acestei cărți – te vor ajuta să depășești aceste bariere, pentru a avea o viață de cuplu, de familie, socială și profesională reușită.

PROLOG ... 9 INTRODUCERE. DE CE AR TREBUI SÃ NE INTERESEZE INTERDEPENDENȚA? ... 11
Temeri și dificultăți pe calea interdependenței ... 12 Interdependența: cea mai bună metodă pentru a ne dezvolta? ... 14
Să fii ajutat(ă) sau să cedezi nervos ... 16 Pericolele individualismului excesiv ... 17 Să nu sacrificăm starea de bine individuală în favoarea celei colective...
Și să nu sacrificăm starea de bine colectivă în favoarea celei individuale! ... 20

1. DE LA ATAȘAMENT LA AUTONOMIE ... 22
E bine să ținem copiii în brațe cât mai mult? ... 24 Ce trebuie să știm despre atașament ... 25 Nevoia de contact, o proximitate fizică necesară ... 38 Siguranța afectivă, baza autonomiei și a dezvoltării ... 49
Efectele benefice ale sentimentului de proximitate relațională asupra sănătății ... 59

2. SÃ GÃSIM ECHILIBRUL POTRIVIT ÎN RELAȚII ... 74
„Momentul profund uman": vital și prețios ... 76 Teama de a fi exclus: o neliniște foarte răspândită ... 77 Dependență afectivă sau atașament constructiv? ... 87 Când să cerem ajutor sau să-l acceptăm? ... 106 Altruismul, un beneficiu partajat ... 111 Să fii părinte: între dependență și interdependență ... 119
Să facem față împreună: cu toții suntem oameni ... 133 Echilibrul în cuplu ... 139

3. PE CE SE BAZEAZÃ INTERDEPENDENȚA POZITIVÃ ... 159
Legături sociale: fiecăruia după nevoi ... 161 Empatia, fundamentul legăturii de încredere ... 164 Competențe și sincronizare ... 171
Rolul emoțiilor pozitive ... 179
La școală: colaborare sau competiție? ... 191 Stima de sine: utilitatea ei în cadrul relației ... 196

4. SÃ CULTIVÃM RELAȚII CONSTRUCTIVE DURABILE ... 204
Să cultivăm interdependența pozitivă la copii ... 207 Prezența atentă și capacitatea de a avea grijă de cineva ... 214
Să acceptăm și să împărtășim recunoștința ... 223 Să cultivăm relația de cuplu ... 234 Ce anume dă sens vieții ... 243
O implicare solidară adecvată ... 254 Să ne bazăm pe resursele deja existente ... 264 Interdependența pozitivă nu se limitează la relațiile între oameni ... 273

CONCLUZIE. SÃ FII OM ÎNSEAMNÃ SÃ ACCEPȚI SÃ FII AJUTAT! ... 279
Atașamentul între oameni este firesc, natural și necesar ... 279
Viața noastră este mai frumoasă și mai fericită, dacă știm să cerem ajutor ... 280
Fără un efort din partea noastră, legăturile noastre se degradează, și noi odată cu ele ... 282
Interdependența facilitează implicarea, care face mai frumoasă viața pe această planetă ... 283
Societățile noastre apreciază prea mult independența ... 284
Să acceptăm să fim ajutați înseamnă tot interdependență ... 286
Și acum? ... 287

NEVOIA DE CONTACT, O PROXIMITATE FIZICÃ NECESARÃ

Datorită studiilor lui John Bowlby și ale echipei sale, atașamentul unui copil față de adulți (îngrijitori) este considerat un element fundamental al dezvoltării autonomiei sale. Am putea spune că legătura de atașament acționează ca un cămin care-i permite copilului să se încălzească atunci când îi este frig (nevoia de securitate). Atunci când s-a încălzit destul (atașament securizant), se poate îndepărta cu ușurință de cămin ca să exploreze mediul înconjurător (nevoia de autonomie). Dacă, dimpotrivă, îi este frig în continuare (atașamentul nu este îndeajuns de securizant), va rămâne lângă foc (dificultate de a-și asuma autonomia). Dacă renunțăm la această metaforă, putem spune că cercetătorii au observat că nou-născuții sunt programați într-o anumită măsură să realizeze o legătură cu anturajul lor, în special pentru că menținerea unei temperaturi corporale stabile este esențială pentru supraviețuire. Așadar, la început, omulețul are nevoie de căldură umană „fizică", iar aceasta este apoi parțial înlocuită de căldura umană „relațională" care-i asigură, în același mod, sentimentul de securitate, de încredere și de calm.

CÃLDURA UMANÃ, LA PROPRIU ȘI LA FIGURAT

Pentru sugar, contactul piele pe piele este cea mai eficientă modalitate de a se încălzi. În cadrul unui studiu, a fost evidențiat faptul că atunci când nou-născutul este pus piele pe piele cu mama lui, el reușește să-și stabilizeze temperatura corporală, spre deosebire de un nou-născut înfofolit în mai multe straturi de haine. Contactul fizic piele pe piele constituie o sursă de calmare care îl determină pe copil să plângă mai rar, în timp ce atunci când copilul este despărțit de părinte, acest lucru generează numeroase perturbări fiziologice și chiar o scădere a temperaturii corpului, ca și cum aceasta constituie un semnal de alertă care-l îndeamnă pe micuț să caute contactul fizic. Când observăm aceste semnale de neliniște, nu trebuie să ezităm, ci trebuie să luăm copilul în brațe, să-l consolăm, să-l liniștim. Părinții se tem uneori să facă acest lucru, din pricina îndemnurilor celor din jur care sunt de părere că nu e bine să iei prea des copilul în brațe, căci atunci nu va mai accepta niciodată să fie lăsat singur; nu le dați ascultare celorlalți, să luați copilul în brațe este modalitatea cea mai eficientă, cea mai simplă, cea mai firească, de a vă liniști copilul și de a-i permite să capete progresiv o mai mare încredere în viață. Iar această încredere înlesnește dezvoltarea autonomiei și a propriilor competențe de a face față situațiilor.
Când copilul crește, sentimentul de securitate afectivă nu mai presupune în mod necesar contact fizic, dar îi asigură un sentiment de calm și chiar o senzație de căldură fizică, precum contactul fizic.

CÂND SÃ CEREM AJUTOR SAU SÃ-L ACCEPTÃM?

„Într-o seară, un vecin nou ne-a bătut la ușă să ne ceară niște ouă, să facă niște clătite. Ne-am grăbit să-i oferim un cofraj, să poată petrece o seară plăcută cu prietenii. Peste o oră, vecinul a revenit și ne-a adus clătite pentru toată familia! Am fost surprinși și încântați și așa ne-am putut cunoaște mai bine. Și uite așa, datorită cuiva care ne-a cerut un serviciu, ne-am făcut relații noi. Dar iată că, peste câteva zile, în mod surprinzător, ne lipseau și nouă niște ingrediente. Fiul nostru ne-a sugerat să le cerem vecinilor, dar ideea asta ne-a făcut să ne jenăm, nu ne-a venit să facem asta. După ce ne-am gândit mai bine, ni s-a părut absurd să ne jenăm, mai ales că ne-am bucurat atunci când noi le-am putut da ce aveau nevoie. Când ne-am dus și noi la ușa vecinilor, să le cerem ouă, am fost foarte atenți să vedem dacă nu cumva i-am deranjat venind. Nici vorbă de așa ceva. Ba chiar dimpotrivă, vecinii noștri s-au bucurat de vizită și s-au grăbit să ne ofere chiar mai multe ingrediente decât le-am cerut."

De cele mai multe ori, un gest altruist, care poate părea simplu sau banal, cum ar fi să ridici de pe jos pălăria luată de vânt a unui trecător, să ajuți o mamă să urce căruciorul pe scări sau să ajuți un orb să traverseze strada, ne provoacă o emoție plăcută și un sentiment de satisfacție. Ba mai mult, faptul că facem cuiva un serviciu antrenează un răspuns pozitiv din partea persoanei respective, adică un gest altruist, chiar dacă ne așteptăm la asta și astfel ajungem să creăm legături noi. în ciuda acestor reacții pozitive, celor mai mulți dintre noi continuă să le fie greu să ceară ajutor. O explicație ar putea fi, cel puțin într-o oarecare măsură, faptul că avem impresia că suntem o povară pentru ceilalți. Ne imaginăm, totodată, că, cerând ajutor, există riscul să fim respinși de ceilalți (respingere socială). Iată de ce stăm mult pe gânduri până să cerem ajutorul cuiva.

ESTE RUȘINOS SÃ CERI AJUTOR?

De ce este uneori atât de complicat? Când ceri ajutor ești lipsit de demnitate și de libertate? Soumia, mama unor gemeni în vârstă de doi ani și jumătate, ne-a spus ce simte cu ocazia unui atelier de parenting: „Știți, cred că mi-ar fi rușine să accept ajutorul cuiva la domiciliu. Asta ar însemna nu numai că nu sunt în stare să am un serviciu, ci și că nu sunt în stare să am grijă de copiii mei... N-aș îndrăzni să le spun niciodată prietenelor mele că am nevoie de ajutor! Poate că nici soțul meu n-ar înțelege... Dacă cineva ar veni în vizită când persoana care mă ajută e la mine, n-aș ști cum să mă descurc!" Mai târziu a adăugat: „Am ajuns însă în situația în care nici nu mai îndrăznesc să mă uit în oglindă. În fiecare zi mă întreb dacă n-ar trebui să renunț la unul dintre copii. Mama mi-a propus chiar s-o duc pe una dintre gemene la ea, la Paris, s-o crească ea". O astfel de propunere părea surprinzătoare și cu toate acestea ea confirmă observațiile făcute de antropologi apropo de culturile așa-zis tradiționale, în care părinții erau ajutați de întreaga comunitate să-și crească copiii! Aceștia au fost numiți „susținători în creșterea copilului". Mama Soumiei provenea, de altfel, dintr-o cultură diferită, mai comunitară, în care părea mai firesc să împărți cu alții dificila sarcină de părinte. Faptul că ești stresat, epuizat, anxios, deprimat poate fi un semnal că trebuie să te gândești în mod echilibrat la resursele de care dispui și la exigențele situației.