2. CUNOAȘTEREA TRECUTULUI
RÃNI PRIMARE
Aproape în mod universal, fără intenție,
putem socoti că undeva, în copilărie, traiectoria noastră spre maturitatea
emoțională a fost împiedicată. Chiar dacă am fost îngrijiți cu atenție și
tratați cu iubire, chiar dacă figurile parentale și-au îndeplinit atribuțiile
cu cea mai mare grijă și cu devotament, putem considera că în majoritatea
anilor din tinerețea noastră am întreținut un fel de rană psihologică adâncă
sau la care ne putem referi ca la un set de „răni primare".
Copilăria ne deschide în principal daunelor emoționale,
pentru că, spre deosebire de celelalte ființe vii, Homo sapiens este sortit să
îndure o fază incipientă excesiv de lungă și claustrofobică la nivel
structural. Mânzul stă în picioare la treizeci de minute de la naștere. Omul va
petrece aproximativ 25000 de ore în compania părinților săi, până la vârsta de
optsprezece ani. O femelă de pește teleostean va abandona fără remușcări până
la o sută de milioane de ouă într-un an, pe malurile nisipoase de pe țărmul de nord
al Atlanticului, apoi va înota mai departe fără a se deranja să-și revadă
vreunul dintre urmași. Chiar și balena albastră, cel mai mare animal de pe
pământ, este matură sexual și independentă la cinci ani.
Dar noi ne fâstâcim și zăbovim. Poate dura un an până să
facem primii pași și doi până să rostim o propoziție întreagă. Durează aproape
două decenii până să fim considerați adulți. Și, între timp, suntem la mila
acelei instituții extrem de ciudate și denaturate pe care o numim acasă și a
unor supraveghetori și mai speciali, părinții noștri.
În decursul îndelungatelor veri și ierni din copilărie,
suntem îndeaproape modelați de comportamentul oamenilor mari din jurul nostru.
Ajungem să le cunoaștem expresiile preferate, obiceiurile, reacția la o
amânare, modul în care ni se adresează când sunt furioși. Cunoaștem atmosfera
de acasă dintr-o dimineață senină de iulie și ploaia torențială a unei
după-amiezi de la mijloc de aprilie. Memorăm texturile covoarelor și mirosul
șifonierelor. Ca adulți, încă ne putem aminti gustul unui anumit biscuit care
ne plăcea după școală și știm în amănunt cel mai mic sunet specific pe care o
mamă sau un tată îl scoate când se concentrează pe ceva din ziar. Ne putem
întoarce acasă în vacanță când suntem noi înșine părinți, pentru a realiza că,
în ciuda mașinii, a responsabilităților și a ridurilor noastre, avem opt ani
din nou.
De-a lungul gestației noastre prelungite, suntem pentru
început, în sens fizic, complet la mila îngrijitorilor noștri. Suntem atât de
plăpânzi, încât am putea fi despicați de-o rămurică; pisica familiei pare un
tigru. Avem nevoie de ajutor pentru a traversa strada, a ne îmbrăca, a ne scrie
numele.
Dar vulnerabilitatea noastră este în aceeași măsură
emoțională. Nu putem începe să înțelegem împrejurările ciudate: cine suntem, de
unde provin sentimentele noastre, de ce suntem triști sau furioși, cum se
încadrează părinții noștri în tabloul general și de ce se comportă într-un
anumit fel. Inevitabil, percepem lucrurile spuse de oamenii mari din jur ca pe
un adevăr sacru; nu ne putem abține de la exagerarea rolului pe care îl au
părinții noștri pe planetă.
Deseori se consideră că acest
lucru semnalizează o imoralitate fundamentală a naturii umane, dar adevărul
este mai amar. Nu chicotim când auzim de eșec, ci devenim profund liniștiți -
liniștiți să știm că nu suntem în mod umilitor singuri cu dificultățile
îngrozitoare de a fi în viață. Este mult prea facil să suspectăm că am fost
singurii blestemați cu un asemenea hal de probleme, greu de găsit în viețile
celor din jur.
Depunem așa de mult efort pentru a fi perfecți. Dar ironia
este că eșecul fascinează, întrucât ceilalți au atât de multă nevoie să audă de
dovezi externe ale problemelor pe care le trăim cu toții în singurătate: cât de
anormale sunt viețile noastre sexuale, cât de anevoioase ne sunt carierele, cât
de nesatisfăcătoare poate fi viața noastră de familie; cât de îngrijorați
suntem în majoritatea timpului.
Dezvăluind oricare dintre rănile acestea, ne putem pune,
firește, în mare primejdie. Poate că unii vor râde; media ar avea o zi plină.
Asta e ideea. Devenim apropiați împărtășind lucruri care, ajunse pe mâini
greșite, ne-ar pricinui umilirea. Prietenia este dividendul gratitudinii,
izvorât din recunoașterea faptului că cineva are de oferit ceva foarte valoros
prin vorbe: cheia spre stima de sine și demnitatea sa. Este teribil de amar că
trebuie să investim atât de mult efort pentru a încerca să părem puternici în
fața lumii, când, în tot acest timp, e vorba numai și numai despre revelarea
unei melancolii cumva jenante, triste și a unor porțiuni anxioase din noi, ce
ne fac demni de a fi îndrăgiți și-i transformă pe străini în prieteni.
A NE ÎNGRIJORA DACÃ SUNTEM ORI NU PLÃCUȚI
DE CEILALȚI
Una dintre cele mai acute întrebări pe
care ni le punem în relația cu prietenii și cunoștințele noi este dacă aceștia
ne plac sau nu. Ni se pare atât de important pentru că, în funcție de răspunsul
din mintea noastră, fie vom face următorii pași pentru a întări prietenia, fie,
așa cum se petrece adesea, vom face imediat o mutare care să ne retragă de
acolo, astfel încât să ne scutim de umilire și stânjeneală.
Dar lucrul izbitor și trist este cât de pasivi suntem de
fapt în ceea ce privește această analiză. Presupunem că răspunsul este unul mai
mult sau mai puțin binar, că puterea de a-l soluționa stă complet în mâinile
celeilalte persoane și că nu putem face prea multe pentru a schimba verdictul
în vreun fel. Cineva vrea sau nu să ne fie prieten, iar răspunsul, deși se
referă la noi, este în mod esențial deconectat de la oricare dintre
inițiativele noastre.
Eșuăm astfel în aplicarea unei lecții de bază față de
ceilalți, îndeajuns de apreciată în studierea modului de funcționare a propriei
judecăți: deseori nu știm ce gândim despre alți oameni. Stările noastre atârnă
și se clatină. Există zile în care îi putem înțelege pe ceilalți și altele în
care părțile lor pozitive ne scapă complet. Dar, iar aici e punctul-cheie, ceea
ce ne ajută de obicei să decidem ce înseamnă o persoană pentru noi este
sentimentul a ceea ce însemnăm noi pentru aceasta.
Așadar, posibilitatea prieteniei dintre oameni stă deseori
să se clatine pentru că ambele părți așteaptă, în secret, un semn de la
celălalt care să arate dacă sunt sau nu plăcuți, înainte de a îndrăzni să arate
(sau chiar să înregistreze) un anumit entuziasm ei înșiși. Ambele părți
acționează sub presupunerea tacită că există un verdict a priori despre
valoarea pe care cealaltă persoană le-o atribuie în minte, care nu are nimic
de-a face cu modul în care se comportă ei și care este imun la orice ar spune
sau ar face.
Sub presiune, uităm de maleabilitatea fundamentală a
întrebării legate de măsura în care cineva vrea sau nu să ne fie prieten.
Aproape tot depinde de modul în care ne comportăm cu ceilalți. Dacă avem puțin
curaj și putem lăsa deoparte suspiciunile profunde despre noi înșine și
teroarea de a fi respinși, avem șanse mari să întoarcem situația în favoarea
noastră. |
Adevăr Divin
