Nu apariția unui nou sistem de
credințe, a unei noi religii, ideologii spirituale sau mitologii are acum loc.
Nu lăsăm în urmă doar mitologia, ci și ideologiile și orice alt sistem de
credințe. Transformarea ajunge mai profund, dincolo de conținutul minții tale,
dincolo de gânduri. De fapt, în inima noii conștiințe se află transcendentalul
gândului, nou descoperita capacitate de a te înălța deasupra gândirii, de a
înțelege o dimensiune interioară infinit mai vastă decât ea.
Din acel moment, nu-ți vei mai
extrage identitatea, percepția a ceea ce ești, din neîncetatul flux al gândirii
pe care, în vechea conștiință, îl considerai ca fiind tu însuți. Să înțelegi că
„vocea din capul meu" nu e totuna cu „eu" îți dă un sentiment de
eliberare.
Cine sunt, atunci? Cel care
vede toate astea. Acea stare de veghe care precedă gândul, spațiul în care
gândirea – sau emoția, sau percepția – are loc.
Cauza primară a nefericirii nu
e niciodată o anumită situație, ci ce gândești despre ea.
Fii atent la gândurile pe care
le gândești. Separă-l de împrejurarea în care te afli, fiindcă aceasta e
întotdeauna neutră, e mereu ceea ce este. Împrejurarea este una, iar gândurile
mele despre ea, cu totul altceva. În loc să creezi o poveste, rămâi la fapte.
De pildă, „sunt distrus" este o poveste. Te limitează și te împiedică să
acționezi. „Mi-au mai rămas doar 50 de cenți în cont" este un fapt. Să
privești faptele în față îți dă întotdeauna putere. Fii conștient de faptul că,
la o scară mai mare, gândurile tale creează emoții. Observă legătura dintre ce
gândești și ce simți. De ce să fii un gând ori o emoție, când poți să fii ceea
ce se află îndărătul lor?
Când contempli profunzimea
fără capăt a spațiului sau când asculți tăcerea dinaintea zorilor, ceva
lăuntric rezonează cu acestea în semn de recunoaștere. Simți vastitatea
profunzimii spațiului ca pe propria profunzime și știi că acea tăcere prețioasă
care nu are formă ești tu, în adâncul tău, mai degrabă decât oricare lucru din
cuprinsul vieții tale.
Dubla realitate a universului,
care constă în obiecte și spațiu – obiectitate și non-obiectitate –, îți
aparține, de asemenea. O viață omenească sănătoasă, echilibrată și îmbelșugată
e un dans între două dimensiuni ce creează realitatea: forma și spațiul. Mulți
sunt într-atât de identificați cu dimensiunea formei, cu percepția, gândurile
și emoțiile, încât cealaltă jumătate, ascunsă, vitală lipsește din existența
lor. Identificarea cu forma îi menține în capcana egoului.
Așa cum spațiul le dă
lucrurilor posibilitatea să existe și tot așa cum, fără liniște n-ar putea
exista sunete, la fel nici tu n-ai putea exista fără dimensiunea vitală lipsită
de formă care e însăși esența ta, e ceea ce ești cu adevărat. Am putea spune
„Dumnezeu", dacă acest cuvânt n-ar fi fost folosit în mod greșit de atâtea
ori. Prefer să-i spun Ființă. Ființa precedă existența. Existența e formă, conținut,
„ceea ce se întâmplă". Existența e temeiul vieții; Ființa e fundalul, și
așa a fost mereu.
Maladia care cuprinde întreaga
umanitate se manifestă prin faptul că oamenii sunt atât de absorbiți de ceea ce
se întâmplă, atât de hipnotizați de lumea formelor nestatornice, atât de
absorbiți de conținutul vieților lor, încât au uitat esența, care se află
dincolo de conținut, dincolo de formă, dincolo de gând. Sunt devorați de timp
și au uitat eternitatea - originea, căminul, destinul lor. Eternitatea e realitatea
trăită a ceea ce ești. |
Adevăr Divin
