Regula de 5 secunde

Partea I. Regula de 5 secunde

1. Cinci secunde pentru a-ți schimba viața ... 13 2. Cum am descoperit Regula de 5 secunde ... 29 3. La ce te poți aștepta când o folosești ... 41 4. De ce funcționează Regula ... 55

Partea a II-a. Puterea curajului

5. Curajul de fiecare zi ... 71 6. Ce mai aștepți? ... 85
7. N-o să simți niciodată că ai chef ... 101 8. Cum să începi să folosești Regula ... 117

Partea a III-a. Curajul îți schimbă comportamentul

Cum să devii cea mai productivă persoană pe care o cunoști ... 129
9. Ameliorează-ți sănătatea ... 133 10. Crește-ți productivitatea ... 147 11. Nu mai amâna ... 161

Partea a IV-a. Curajul îți schimbă mintea

Cum să devii cea mai fericită persoană pe care o cunoști ... 177
12. Nu-ți mai face griji ... 183
13. Pune capăt anxietății ... 193
14. Învinge-ți frica ... 205

Partea a V-a. Curajul schimbă totul

Cum să devii cea mai împlinită persoană pe care o cunoști ... 215
15. Clădește-ți adevărata încredere în sine ... 219 16. Urmărește-ți pasiunea ... 235
17. Îmbogățește-ți relațiile personale ... 247

Puterea din tine ... 261

În public, încercam să păstrăm aparențele, pentru că foarte mulți prieteni și rude investiseră în afacerea cu restaurantul, ceea ce nu făcea decât să crească și mai mult presiunea. Chris și partenerul lui lucrau non-stop ca să o salveze. Eu mă străduiam să afișez o fațadă optimistă, dar în sinea mea eram copleșită, jenată și mi-era frică. Problemele financiare ne destrămau legătura. Eu dădeam vina pe restaurante, iar el mă învinuia pentru că urmasem o carieră în media. De fapt, amândoi eram de vină. Oricât de urâtă ar putea să pară viața ta, întotdeauna poți s-o faci și mai urâtă. Cum am făcut eu. Beam prea mult. Mult prea mult. Le invidiam pe prietenele care nu erau nevoite să muncească. Eram țâfnoasă și critică la adresa altora. Problemele noastre erau atât de mari, încât m-am convins pe mine însămi că nu mai puteam face nimic. Între timp, în public, mă prefăceam că totul e în regulă. În retrospectivă, îmi dau seama că era mai simplu să mă autocompătimesc și să dau vina pe Chris și pe afacerea lui nereușită decât să mă uit în oglindă și să-mi recapăt controlul. Cea mai bună descriere pentru ceea ce simțeam era „prinsă în capcană". Mă simțeam prinsă în capcană de viața mea și de deciziile pe care le luasem. De problemele noastre financiare. Și de lupta frustrantă cu mine însămi. Știam ce ar trebui sau aș putea să fac pentru a îmbunătăți situația, dar nu reușeam să mă determin să acționez. Erau lucruri mărunte: să mă trezesc la timp, să mă port mai frumos cu Chris, să obțin sprijin din partea prietenilor, să beau mai puțin și să am mai multă grijă de mine. Dar să știi de ce ai nevoie nu e de ajuns ca să creeze schimbarea. Mă gândeam să fac exerciții fizice, dar n-o făceam. îmi ziceam că ar fi bine să-l sun pe un prieten să vorbesc cu el, dar n-o făceam. Știam că mi-ar prinde bine dacă aș încerca să găsesc un job în afara industriei media, dar nu găseam motivația pentru a căuta. Nu mă simțeam în largul meu să revin la activitatea de coaching, pentru că mă consideram o ratată. Știam ce era necesar să fac, dar nu mă puteam determina să trec la acțiune. Și asta e ceea ce face ca schimbarea să fie atât de grea. Schimbarea îți cere să faci lucruri care par dificile și intimidante. Schimbarea necesită curaj și încredere în sine — iar mie mi se terminaseră rezervele din amândouă. Ce am făcut? Am petrecut o mulțime de timp gândindu-mă. Dar asta n-a făcut decât să înrăutățească totul. Cu cât mă gândeam mai mult la situația în care ne aflam, cu atât mai tare mi se făcea frică. Asta face mintea ta când te concentrezi asupra problemelor — le amplifică. Cu cât mai multe griji îmi făceam, cu atât mai nesigură și mai copleșită deveneam. Cu cât mai mult mă gândeam, cu atât mai paralizată mă simțeam. În fiecare noapte, beam câteva pahare, ca să mă „liniștesc". Ajungeam în pat beată sau amețită, închideam ochii și visam la o viață diferită — una în care nu trebuia să muncesc și toate” problemele noastre dispăruseră ca prin minune. În clipa în care mă trezeam, trebuia să mă confrunt cu realitatea: viața mea era un coșmar. La 41 de ani, eram șomeră, ruinată financiar, aveam probleme cu băutura și încrederea în capacitatea mea sau a soțului meu de a rezolva problemele era redusă la zero. Acela a fost momentul în care a apărut butonul de snooze. Îl apăsam... de două, de trei, de patru ori în fiecare dimineață. Când apăsam butonul de snooze, era singurul moment al zilei când simțeam că dețin controlul. Era un act de sfidare, ca și cum aș fi spus: „Pe bune?! Ia de-aici, viață! Să te ***! Uite că nu mă trezesc în clipa asta, mă bag iar la somn. Ca să știi!" Până mă trezeam în sfârșit, Chris deja plecase la restaurant, copiii erau în diferite etape ale îmbrăcatului, iar autobuzul școlar trecuse de multă vreme. Dacă spun că diminețile erau haotice, ar însemna să mă exprim politicos. Erau un dezastru. Mereu întârziam. Uitam pachetele de prânz, rucsacurile, gențile pentru sala de sport și cârdurile de acces când dădeam buzna pe ușă afară. Mă simțeam rușinată de câte mingi ratam în fiecare zi. Sentimentul acela de rușine nu făcea decât să-mi pună și mai mult nervii pe bigudiuri.

Acesta este un detaliu esențial: Rosa Parks n-a ezitat să se gândească. S-a întâmplat atât de repede, încât și-a ascultat pur și simplu intuiția care-i spunea: „Nu am fost tratată corect". Și s-a impulsionat să acționeze în virtutea ei. Întrucât n-a ezitat, n-a mai avut timp să se convingă să renunțe.
Ca o coincidență, peste patru zile, în același oraș din Alabama, Montgomery, pe 5 decembrie 1955, a măi avut loc o decizie de cinci secunde care a schimbat istoria. A luat ființă Asociația pentru Progres din Montgomery ca răspuns la arestarea doamnei Parks și un predicator de 26 de ani a fost ales de tovarășii lui pentru a conduce boicotul de 381 de zile care a urmat. Despre faptul că a fost numit să conducă boicotul în seara aceea, tânărul predicator avea să scrie ulterior „S-a întâmplat atât de repede, încât n-am mai avut timp să stau pe gânduri. Probabil că, dacă aș fi avut timp la dispoziție, as fi refuzat acea numire.””

Slavă Domnului că n-a stat pe gânduri. Avea să devină unul dintre cei mai mari lideri ai luptei pentru drepturi civile din toate timpurile. Numele lui era Dr. Martin Luther King Jr. Martin Luther King a fost împins în centrul atenției de semenii lui. Rosa s-a impulsionat singură. Amândoi au simțit ce înseamnă puterea unui imbold. Este un moment în care instinctele, valorile și obiectivele tale se aliniază, iar tu te miști atât de repede, încât nu mai ai nici timp, nici un motiv temeinic ca să te oprești. Inima ta îți vorbește iar tu nu te gândești, ci asculți ce îți spune inima să faci. Măreția nu e o trăsătură a personalității. Se află în noi toți și uneori ne e greu s-o vedem. Toți cei care au cunoscut-o pe doamna Parks au descris-o ca pe o femeie liniștită și sfioasă, iar dr. King a fost stăpânit de teamă și îndoieli în primele zile ale mișcării pentru drepturi civile.
În acea seară a anului 1956, doamna Parks a spus la radio: „Nu m-am gândit niciodată că aș putea fi cea care să facă una ca asta, nici prin cap nu mi-a trecut." Probabil că nici ție nu ți-a trecut prin minte ce lucruri nemaipomenite ai fi capabil să realizezi la muncă și în viața de zi cu zi. Exemplul ei ne arată că suntem mai mult decât capabili să găsim curajul „să acționăm contrar firii noastre" atunci când contează.
Este adevărat, așa cum Rosa Parks a explicat în timpul acelui interviu radiodifuzat, că fusese nedreptățită până la limita suportabilului de un sistem al discriminării. Dar în acel moment unic, ceva mai puternic a impulsionat-o: ea însăși. Asta este curajul. Un impuls. Genul de impuls pe care ni-l dăm nouă înșine când ne apărăm poziția, vorbim cu îndrăzneală, ne manifestăm, ieșim primii în față, ridicăm mâna sau facem orice ni se pare că ar fi dificil, nesigur sau ne sperie. Nu îi privi pe eroii noștri din istorie, afaceri, artă și muzică presupunând că sunt cumva diferiți de tine. Nu este adevărat.
Curajul este un drept obținut prin naștere. Fiecare dintre noi îl are înăuntrul său. Te-ai născut cu el și poți să apelezi la el ori de câte ori dorești. Nu ține de încredere, educație, statut, personalitate sau profesie. Pur și simplu trebuie să știi cum să-l găsești când ai nevoie de el. Iar când vei avea nevoie de el, probabil că vei fi singur. O să fii doar tu, în timpul unei ședințe la locul de muncă, în bucătărie la tine acasă, în metrou, uitându-te la ecranul computerului sau gândindu-te la ceva — și, pe neașteptate, se va întâmpla. Ceva se va petrece și instinctele ți se vor trezi la viață. Vei simți imboldul de a acționa. Valorile și instinctele tale îți vor spune ce trebuie să faci. Iar sentimentele tale vor striga „NU". Ãsta e momentul de impuls. Nu trebuie să ai toate răspunsurile. Trebuie doar să iei decizia în următoarele cinci secunde.
Dan stă singur în fața computerului gândindu-se să se înscrie la niște cursuri de vară. Vrea să-și obțină licența de colegiu, dar la 44 de ani ideea de a începe ca boboc este de-a dreptul înfricoșătoare.
Christine ar avea nevoie de curaj în timpul unei ședințe de marketing în Plano, Texas. Are o idee, excelentă de împărtășit, dar se întreabă: Oare o să sune stupid?