Katherine
Cred că cei mai mulți dintre noi ne imaginăm destul
de clar cum va arăta viața noastră și ce vom deveni. Acest tablou cuprinde, în
mare măsură, lucruri minunate care ni se vor întâmpla exact la momentul
potrivit și după o logică deplină. Și, dacă se petrece cumva ceva ce depășește
marginile acestei imagini, percepem întâmplarea ca pe o abatere și sperăm să
revenim pe traseul obișnuit cât mai repede cu putință.
Dar ce se întâmplă dacă, după ce te abați de la traseu, nu
mai reușești să revii niciodată pe drumul inițial?
îți spun eu. Cea mai mare abatere pe care o poate suferi
cineva în viață este să-și vadă moartea cu ochii.
La șase luni și cinci zile după ce s-a născut James, un
copil frumos, cu ochi mari, era cât pe ce să mor din cauza unui accident
vascular în trunchiul cerebral. Călătoria familiei mele în ultimii șapte ani a
fost dificilă și dureros de lentă: uneori, eu și soțul meu ne întrebam dacă
putem continua.
De la accident, am suferit unsprezece intervenții
chirurgicale. M-am chinuit mult până am ajuns să fiu din nou în stare să fac
lucrurile de bază, dar am rămas în continuare cu multe dizabilități. încă nu
pot face multe lucruri pe care le făceam înainte și după care tânjesc acum, și
trăiesc un profund sentiment de pierdere, de care nu reușesc să scap.
Câteodată, mă simt de parcă aș fi un observator al propriei mele vieți.
Surprinzător este că, dincolo de tragedie, rămâne versiunea
rafinată a persoanei care am fost cândva, care a trecut prin foc alături de
Dumnezeu, fără să fi fost mistuită. Dar și cicatricile rămân, iar durerea a
fost cumplită, cum n-aș fi crezut că este posibil. Când ai copii mici este și
mai cutremurător. Câteodată, mă simt atât de singură, deși știu că nimic nu ar
putea fi mai departe de adevăr. încă nu-mi vine să cred că mi s-a întâmplat
asta, nici după atâția ani în care am avut timp să mă obișnuiesc cu noua
realitate.
Toată lumea mă întreabă dacă am avut vreodată un moment de
disperare totală sau de deznădejde. Răspunsul este și da, și nu. Am suferit
foarte mult când mi s-a întâmplat asta. Uneori, am avut sentimentul că Dumnezeu
a făcut o greșeală și m-am străduit să dau un înțeles întregii dureri. De
câteva ori, m-am gândit că ar trebui să-mi curm suferința. Eram prinsă între
viață și moarte, credeam eu. Era imposibil ca acesta să fi fost planul lui
Dumnezeu pentru viața mea. însă, în acele momente întunecate, în toiul
necazurilor, Dumnezeu mi-a vorbit și mi-a dezvăluit adevărul pe care îl
cunoșteam deja: El vede întreg peisajul și NU GREȘEȘTE. Știe că aceasta este o
parte din povestea pe care a scris-o pentru mine, pentru familia mea și pentru
toată creația Lui cea dreaptă. Nu este un plan B și am încredere în asta.
Totuși, oricât de amplă ar fi perspectiva sau catharsisul
trăit, asta nu va schimba faptul că situația noastră este teribil de tristă și
profund deteriorată. îi pot aduce slavă lui Dumnezeu, dar sufăr în
continuare.
De departe, cel mai dur a
fost să înțeleg că, de-acum, aveam un ochi orientat bizar în jos și spre
dreapta, privind către nas. Era înfiorător. Puteam distinge cu el, dar vederea
îmi era încețoșată din momentul accidentului. De asemenea, vedeam totul dublu,
lucru care mă înnebunea și mă deruta. Cât am fost la terapie intensivă, nu
mi-am dat seama că nu-mi puteam închide complet ochiul drept și că nu clipea de
la sine. Prin urmare, mi s-a uscat complet și mi s-a dezlipit corneea. Situația
se îmbunătățise puțin între timp, dar tot nu se lubrifia corespunzător.
Cum nu mai văzusem direct
lumina soarelui de mai bine de două luni, părul începuse să capete o nuanță
cenușiu-maronie care mă îmbătrânea extraordinar de mult. Eu am oricum pielea
deschisă la culoare, dar acum eram albă ca o fantomă, cu excepția cearcănelor
mari și negre de sub ochi. Slăbisem aproape douăzeci și cinci de kilograme și
ajunsesem scheletică. Aveam fața ascuțită, neregulată și încordată. Eram
sfrijită și epuizată.
Eram îngrozită de înfățișarea
mea cadaverică. Eram mai mult decât tristă. Nu m-am considerat niciodată
excesiv de preocupată de înfățișarea mea, cel puțin nu mai mult decât orice
altă fată din Sud. Dar arătam șocant. Nu doar că nu mă mai simțeam frumoasă;
nici măcar nu mă mai recunoșteam. Cu toate acestea, oricât de greu mi-ar fi
fost să mă privesc în oglindă, îmi era și mai greu să nu mă privesc. Trebuia să
văd cum arăt. Trebuia să știu cu ce mă confrunt. Trebuia să înțeleg realitatea,
ca să mă pot concentra pe a mă face bine și pe a-mi relua viața alături de Jay și
de James. Părerea lor era singura care conta, și, de fiecare dată când James se
cuibărea lângă mine pe patul de spital sau când Jay mă privea cu dragoste, îmi
dădeam seama că pentru cei doi băieți ai mei eu voi fi întotdeauna frumoasă.
După mai multe săptămâni de la
revenire/trezire, am început să-mi dau seama că jumătate din personalul care se
ocupa de mine era format din asistenți medicali de sex masculin. Acești bărbați
erau extrem de respectuoși și mi-au purtat de grijă în toată perioada în care m-am
aflat sub supravegherea lor de primă clasă. Cu siguranță că mare parte din
recuperarea mea se datorează priceperii și preocupării lor meticuloase față de
multiplele probleme pe care le aveam.
Acestea fiind zise, gândurile
mele din acea perioadă erau amestecate și tulburătoare. De ce-mi schimbă
bărbatul ăsta halatul? De ce mă spală cu buretele? Are de gând să mă molesteze
sau să mă violeze? Pot avea încredere în el? Ce caută aici? PLEACÃ DE AICI!
LASÃ-MÃ-N PACE! NU MÃ ATINGE! Nu-mi trebuie niciunfel de baie. Nu vreți decât
să mă vedeți goală, perverșilor! IEȘIȚI DIN CAMERA MEA! Dar fiindcă nu puteam
să vorbesc și nici nu voiam să-i jignesc, nu scoteam niciun sunet, ci mă lăsam
în tăcere și fără tragere de inimă în grija lor.
În momentele mele de luciditate,
mă simțeam rușinată de gândurile pe care le aveam despre acești bărbați
cumsecade care încercau să mă facă bine, dar eram totodată împietrită de
slăbiciunea, vulnerabilitatea și ușurința cu care se putea profita de mine.
Corpul îmi era total neputincios și asta îmi dădea un sentiment oribil.
Cu timpul, m-am mai obișnuit cu
această lume bizară și nouă a indecenței și umilinței. Mă ajuta. |
Adevăr Divin
