CAPITOLUL III
ÎNTRE MEDICINA GALENICǍ, CREDINȚǍ ȘI VRÃJITORIE
Există o credință în înțelepciunea populară care
spune că ierburile păstrează remediul pentru fiecare boală care afectează omul;
simbolurile vieții umane, viciile și virtuțile sunt încredințate ierburilor și,
în Evul Mediu, mai presus de toate, se observă în fiecare plantă o calitate
definită de Dumnezeu ca un mesaj moral pentru om.
Apoi sunt atât de numeroase legendele care au ca protagonist un fruct, o floare
sau o iarbă care dezvăluie de cele mai multe ori inima unei cunoștințe
străvechi și alternative...
Odată, a existat un mic medicament folosit zi de zi, obținut în grădină sau în
pădure, o înțelepciune a ierburilor care abundau în magie...
Potrivit strămoșilor, ierburile erau calde, reci, umede și uscate,
caracteristici corespunzătoare celor patru elemente presocratice: foc, aer, apă
și pământ. Corpul uman era microcosmosul conectat la macrocosmosul naturii, iar
prin asumarea unei ierbi omul nu a făcut altceva decât să restabilească
echilibrul pierdut, în care absența bolii a fost un simptom.
Cu toate acestea, fiind capabile să ofere vindecare și moarte în același timp,
ierburile erau un fel de „zonă întunecată", ale cărei forțe erau
îmblânzite și administrate doar de un înțelept care, precum ierburile, avea
zone de umbră: de obicei era o figură feminină. Vrăjitoarele și zânele bune
care colectează ierburile pe timp de noapte în lumina lunii sunt custozi ai
puterii naturii și, de fapt, primii erboriști.
Vindecarea, în acest sens, este, prin urmare, rezultatul unei combinații de forțe
naturale pozitive, asistate de alegerea înțeleaptă a unei ierbi adecvate.
Creștinismul, care vede în schimb vindecarea ca fiind strict dependentă de voia
lui Dumnezeu, dărâmă divinitatea unei femei înțelepte, legată de un devotament
religios față de Zeița Mamă și de pământ; femeile care încă încearcă să
transmită această cunoaștere sunt arestate și arse de vii.
Acest lucru creează două direcții paralele ale cunoașterii legate de ierburi:
una este cea creștină, care prinde viață de la ierbarele călugărilor și
mănăstirilor, unde credința este primul antidot al suferinței, urmat
îndeaproape de acțiunea benefică a ierburilor obișnuite, darul lui Dumnezeu
către specia umană. Cealaltă este o lume înfundată, feminină, formată din
cunoștințe antice și forțe magice, legate de natură și de figurile
botaniștilor, transmițându-și secretele de la mamă la fiică.
De fapt, această direcție se împletește foarte bine cu concepția timpului unei
societăți sedentare și ciclice, așa cum a fost până acum cea medievală: pentru
fermier, sclavul naturii și al capriciilor acesteia, era vital să poată
planifica într-un fel succesul recoltei. Vrăjitoarea rurală lupta împotriva
foametei cu amuleta ei făcută din ierburi uscate și îmbibate cu putere magică,
fiind o reasigurare caldă, adesea simultană unei rugăciuni dedicate sfântului
patron al recoltei.
Acestea fiind spuse, însuși simbolul ierbarului este controversat: moașa,
vindecătorul sau, de multe ori, un simplu confident care poate pregăti un
remediu pe bază de plante este adesea acuzat că este o vrăjitoare răutăcioasă
într-un pact cu diavolul. De exemplu, ne amintim de Bellezza Orsini, vrăjitoare
din Collevecchio, care, după moartea unuia dintre „pacienți", după ce a
recunoscut „medicina plantelor obișnuite", a fost torturată și condamnată
moarte.
Dar figurile femeilor înțelepte se aliniază de cealaltă parte a baricadei,
chiar reușind să fie declarate sfinte. Un caz este cel al lui Hildegard von
Bingen (1098-1179), stareța și femeia nonconformistă care a studiat și a scris
despre teologie, muzică și medicină; lucrările sale au fost Physyca sau Cartea
medicamentelor simple și Causae et curae sau Cartea medicamentelor compuse,
ambele fiind niște tratate de botanică. De un interes deosebit este conceptul
viriditas (ecologizare), cu care Hildegard indică energia vitală și care în mod
pasional (și cu înțelepciune) se leagă de miracolul vieții dat de Dumnezeu. Destul
de similar cu conceptul de viriditas al lui Hildegard a fost și archeus, cu
care alchimistul renascentist Paracelsus (1493-1541) a indicat forța vieții
omului. Sarcina medicului, conform lui Paracelsus, era de a păstra intact
archeusul fiecărui individ, prin folosirea ierburilor potrivite, alese în
conformitate cu teoria semnăturii. Aceasta este teoria conform căreia,
analizând analogiile morfologice ale unei plante cu o anumită parte a corpului,
se deduce dacă plantă este utilă pentru a o vindeca sau nu plămânărica, ale
cărei frunze sunt caracterizate printr-o rețea de nervuri care seamănă cu
alveolele pulmonare, va fi excelentă pentru tratarea bolilor pulmonare. Acest
doctor elvețian a fost o figură controversată și a venit să ardă public
lucrările lui Galenus și Hipocrate, susținând că a învățat mai mult de la
vrăjitoare decât de la profesorii universitari.
Revenind la Evul Mediu, la sfârșitul secolului al IX-lea, prin interacțiunea și
fuzionarea diferitelor curente culturale de gândire s-a născut o realitate nouă
și unică, diferită de medicina plantelor obișnuite și destul de îndepărtată de
magia vrăjitoarelor, care s-a bazat pe principiile medicinei galenice și care,
deși nu a respins conceptul de credință, nu a acceptat o atitudine pasivă
înainte de moarte: era Școala Medicală din Salerno.
Legenda spune că un creștin, un grec, un evreu și un arab s-au întâlnit la
Salerno și o nouă școală medicală a apărut din fuziunea cunoștințelor lor. În
realitate, relațiile comerciale pe care Salerno le-a avut cu republica maritimă
Amalfi au oferit probabil oportunitatea unui amestec fructuos de cunoștințe și
în domeniul medical. Școala Salerno nu a fost de acord cu teoria că este inutil
să se vindece trupul, deoarece mântuirea nu este ceva pământesc, ci reprezintă
o chestiune de spirit, lucru absolut unic la momentul respectiv nu doar
încercarea de a vindeca boala, dar, de asemenea și de a preveni, recomandând
armonie psihofizică și nutriție adecvată. În acest sens, a luat în considerare
lecții nu numai din cultura clasică, ci și din filozofia ayurvedică, medicina
chineză și tibetană, cu mare respect pentru școlile budiste de gândire din
Tibet și Nepal.
O dietă sănătoasă este una dintre
Ale medicinei importante învățăminte.
Dacă nu o faci deja,
Ai grijă ce mănânci să poți ocoli boala.
Regimen Sanitatis Salernitanum
Dintre numeroasele tratate publicate de această
școală, Regimen Sanitatis Salernitanum a rămas celebru, o poezie scrisă în
limba latină, care conține prescripții sanitare și sfaturi pentru prevenirea
bolilor. Există trei, mai presus de toate: odihnă, dietă și fericire. |
Adevăr Divin
