Adevăr Divin
Am iubit un manipulator
Mărturia unei femei prinse în capcana unui pervers narcisic
| Am iubit un manipulator este o sursă de inspirație pentru toate victimele violenței domestice, având un profund efect terapeutic și sprijinind lupta împotriva ignoranței și a indiferenței. |
38.00 34.20 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
Am iubit un manipulator este o sursă
de inspirație pentru toate victimele violenței domestice, având un profund
efect terapeutic și sprijinind lupta împotriva ignoranței și a
indiferenței. |
Cuprins:
| CAPITOLUL 1: Apariția
CAPITOLUL 2: Povestea lui Julian Anexe |
Fragment:
| PREFAȚÃ DE VIOLAINE GUÉRITAULT
Te iubesc, nici eu... Mărturia pe care o veți citi descrie o realitate bine-cunoscută de mine, dată fiind calitatea mea de psihoterapeut. Ea nu are nimic de-a face cu un conflict obișnuit de cuplu sau cu o relație pasională. În povestea Carolinei, la fel ca în multe altele, există un prădător și o victimă, un individ (bărbat sau femeie) care îi manipulează pe ceilalți pentru a-și satisface dorințele, și o persoană, nici supusă nici proastă, care a căzut în capcană. Toate acestea deghizate în mod abil într-o relație amoroasă cu suișuri și coborâșuri, care face ca manipularea să fie foarte greu de detectat. De cele mai multe ori, povestea a început ca un basm frumos. Violență verbală, violență psihologică, hărțuire morală. Sunt termeni care și-au făcut apariția timid, cu câțiva ani în urmă, ajungând între timp să-și croiască un drum în mass-media și în conștiințele noastre. Până acum, hărțuirea morală la locul de muncă este cea care a primit cea mai mare atenție; mediatizarea ei a dus chiar la promulgarea unei legi, în Franța, la 17 ianuarie 2002. Informarea și sensibilizarea publicului în privința acestui subiect au permis înfăptuirea unor acțiuni pentru a stopa distrugerea lentă, dar dramatică a victimelor. În schimb, violența psihologică în cadrul cuplului, adică în sfera privată, este arareori recunoscută, ba chiar aproape ignorată. Și totuși, avem suficiente motive să credem că aceasta este la fel de distructivă, dacă nu chiar mai devastatoare, în măsura în care ea se înscrie într-un context marcat de predominanța consecințelor și mizelor afective. Această formă invizibilă de violență continuă însă să reprezinte un subiect tabu. 80% dintre apelurile la numărul de urgență dedicat victimelor violențelor conjugale au drept cauză agresiunile verbale. Cum se face că un tip de violență atât de răspândit este în asemenea măsură trecut sub tăcere? Încă mai considerăm oare că nu se cade să ne preocupe ce se întâmplă în spatele ușilor închise atunci când e vorba despre viața privată a oamenilor? O victimă supusă violenței verbale și psihologice în propriul cămin nu are dreptul la aceeași atenție și la aceeași considerație ca victima întâlnită într-un context profesional? Unii vor spune că femeile (sau bărbații) care suportă acest tip de violență în viața lor de cuplu nu sunt de compătimit. „N-au decât să se apere și să îi spună partenerului să înceteze“, zic ei. „De altfel, puteau să vadă clar, încă de la început, că există o problemă în această privință. Și totuși, ele au rămas... Înseamnă că au ceva de câștigat din asta!“ Astfel de comentarii și o asemenea stare de spirit reflectă, din păcate, o lipsă de informații și de cunoaștere a problemei: dacă nu ne sunt clare mecanismele psihologice ale manipulării și prejudiciile considerabile generate de ele, nu putem înțelege. Totuși, pericolul este real și experții admit că violențele psihologice favorizează producerea violenței fizice care poate duce la moartea victimelor ei. Să nu uităm statisticile înspăimântătoare potrivit cărora, în Franța, o femeie moare la fiecare trei zile sub loviturile partenerului ei de viață (raport al OND – Observatoire national de la délinquance). Cum la fel de îngrozitoare este și constatarea inclusă într-un raport al Consiliului Europei, conform căreia violența conjugală ar reprezenta principala cauză de deces și de invaliditate în rândul femeilor cu vârsta cuprinsă între 16 și 44 de ani, înainte de cancer, de accidentele rutiere și de război. Și tot conform aceluiași raport, în Europa, între 20 și 50% dintre femei, în funcție de țări, sunt victime ale violențelor conjugale. Să nu credem că există un „portret-robot“ al soțului violent, căci niciun mediu social nu este cruțat de existența unor astfel de parteneri. Un studiu olandez a arătat chiar că aproape jumătate din numărul autorilor unor acte de violență asupra femeilor erau titulari ai unei diplome universitare. „Violența domestică, sub toate formele ei (...), este flagelul mondial cel mai răspândit“, subliniază Olga Keltosova. O asemenea realitate nu ne plasează oare în obligația de a ne reconsidera pozițiile, ba chiar și unele dintre certitudinile noastre în privința acestui flagel, pentru a-l înțelege mai bine, a-l identifica și, desigur, a-l preîntâmpina? Deși nu există un „portret-robot“ al soțului violent, autorii violențelor conjugale și, în cazul de față, ai violențelor în familie, au un profil psihologic foarte specific și din ce în ce mai bine repertoriat. Psihologii specializați în acest domeniu consideră că violența psihologică și cea verbală duc, în mod inevitabil, la manipularea victimei. Tocmai de aceea specialiștii îi califică adeseori pe autorii acestui tip de violență drept „manipulatori“. Acest termen nu a fost ales în mod aleatoriu. E bine să reținem că el corespunde unor caracteristici psihologice foarte specifice. În clasificarea oficială a tulburărilor mentale, „manipulatorul“ este prezentat ca suferind de o „tulburare narcisică“. Iată principalele două componente ale acestei tulburări: 1) Un narcisism exacerbat, marcat de o permanentă nevoie a individului de a fi admirat, de a se afla în centrul atenției și chiar de a fi adulat. Singurele priorități ale narcisicului sunt cele proprii și satisfacerea nevoilor personale. Comportamentele lui sunt marcate de noțiunea de „drept“. El se comportă ca și cum ar avea un fel de putere absolută asupra tuturor. Ceilalți, dragostea lor, atenția, energia, timpul, banii și viitorul lor sunt bunuri ce i se datorează. Narcisicul consideră că e perfect normal ca celălalt să-i dea totul în mod necondiționat și arareori își dă seama că le cere altora ceea ce el însuși este incapabil să ofere. Narcisicul e însetat de atenție, de admirație, de respect, de tandrețe și de iubire, dar nu este în măsură să ofere aceleași lucruri partenerei sale. Dacă totuși oferă, el o va face cu inconsecvență, alternând comportamentele afectuoase cu atitudini distante, izbucniri bruște, denigrări și indiferență. 2) Un comportament pervers, caracterizat prin atacuri verbale, umilințe, amenințări, hărțuiri repetate, izolare și închidere în sine. Perversul narcisic este maestru în arta „proiecției“: el îi atribuie victimei sale propriile tulburări și defecte. Minte, interpretează și modifică realitatea astfel încât ea să corespundă emoțiilor și așteptărilor lui. Schimbă rolurile și inversează situațiile cu o ușurință deconcertantă. Dar, mai ales, narcisicul excelează în capacitatea lui de a-și culpabiliza victimele, a căror stimă de sine se erodează treptat, lăsând loc unui soi de pierdere identitară paralizantă. De aici decurge o dependență psihologică și un permanent climat de stres și de frică. Toate aceste lucruri se instalează progresiv, ceea ce complică în mod considerabil situația victimelor care și-ar dori să plece. Este ceea ce numim o relație de dominare. Să o spunem clar: în majoritatea cazurilor, victimele acestui tip de violență rămân în cuplu nu pentru că ar avea ceva de câștigat sau din slăbiciune, ci pentru că, fiind culpabilizate în exces, ele nu au puterea de a pleca. Uneori, pierderea independenței lor financiare complică și mai mult datele problemei. Și atunci, ce-i de făcut în privința acestui flagel prea adesea trecut sub tăcere și totuși atât de răspândit? O soluție parțială ar fi informarea și mediatizarea care să vizeze dezvăluirea acestei realități al cărei caracter tabu o ține ascunsă și o ajută astfel să se perpetueze în deplină impunitate. Trebuie să vorbim, să povestim, să aducem mărturii, să descriem și să demontăm mecanismele dominării pentru a-i înțelege mai bine modul de funcționare. Este ceea ce Caroline Bréhat reușește să facă în mod admirabil în această lucrare pătrunzătoare care surprinde foarte bine realitatea. Prin mărturia ei, o veritabilă anchetă psihologică, autoarea ne conduce în însuși miezul manipulării în cuplu, descriind fiecare etapă a acestui proces: seducția, apropierea, distrugerea. Ea arată cum manipularea la care a fost supusă mintea ei a făcut-o să ignore o serie de detalii care au căpătat sens abia atunci când a înțeles situația. Caroline Bréhat explică de ce i-a fost atât de greu să-și reconsidere soțul, care afișa în exterior excelente calități umane și pe care cei din anturaj îl socoteau un om integru și implicat. Într-atât, încât ajungea chiar să-și șteargă din memorie insultele abominabile pe care el le revărsa asupra ei, ca și cum existența acestora ar fi fost imposibilă. Până într-o zi în care s-a făcut lumină, până într-un moment în care Caroline a văzut adevărata față a soțului ei. Experiența autoarei va rezona cu aceea a cititoarelor și a cititorilor care se vor regăsi în povestea ei și își vor valida astfel percepțiile. Pentru că victimele violențelor psihologice au mult prea adesea tendința de a se îndoi. A depune mărturie înseamnă a informa, dar și a ajuta, prin transpunerea în cuvinte a experiențelor trăite de toți aceia care sunt supuși violenței psihologice în cadrul cuplului lor. Pentru Caroline Bréhat, a depune mărturie înseamnă, de asemenea, a reda speranța: astăzi, eliberată din infernul violenței în care a trăit, ea vrea să arate că se poate ieși dintr-o relație profund distructivă. Această poveste se dorește a fi o inspirație pentru toate victimele violenței domestice; ea le va putea oferi cititoarelor și cititorilor răspunsuri la întrebările pe care și le pun și o asigurare în privința îndoielilor lor. Toate acestea au un puternic efect terapeutic. Lupta împotriva ignoranței și a indiferenței a început!
|