Suflet de porțelan

As vrea sa iau fiecare cuvant din acest jurnal si sa-l transform intr-un dans. As vrea sa cred ca oamenii se vor schimba pe ei si tot ce-i inconjoara. As vrea sa cititi si sa strigati de bucurie: Andreea traieste! As vrea ca de acum sa va ganditi de doua ori inainte de a pronunta numele Andreea... Eu, cu siguranta, o voi face. As vrea sa stiti faptul ca ziua de 27 martie reprezinta Ziua Mondiala a Teatrului. As vrea sa tineti minte ca Teatrul reprezinta Celebrarea Vietii! As vrea sa stiti ca 27 martie este ziua in care noi, oamenii, ar trebui sa celebram Viata. As vrea sa stii, Andreea, ca abia acum, citindu-ti marturisirile, invat din nou sa traiesc. As vrea sa fim impreuna pe 27 martie, celebrand Teatrul si Viata. Cititi, intelegeti, iubiti, iertati! Traiti. - Eliza Noemi Judeu, actrita

Am parcurs aceasta drama, drama unei vieti prea fragile, cu gandul ca suntem cu totii atat de mici si de neinsemnati in fata mortii. Am parcurs capitolele acestei carti, descoperind atat de multe realitati dureroase. Dar ce binecuvantare, ce minune in parintii Andreei! Cat sacrificiu, cata iubire, durere, umilinta, putere, cata speranta! Un copil, un suflet, o clipa de ratacire, un destin cu final nedorit. Daca vrei, poti aduce fericirea in viata ta, iar dorintele pot deveni realitate! - asta spune Andreeea la finalul cartii sale. Cititi, merita! - Luminita Anghel, artist

O carte extraordinara. O carte pe care o citesti tinandu-ti respiratia. Nu iti vine sa crezi ca ce citesti e realitatea de langa tine, o realitate pe care ai fi putut sa o traiesti chiar tu. O carte scrisa in limbaj de adolescent, pe intelesul tuturor, repede, pe nerasuflate, cu multe intamplari pe care oamenii refuza sa le vada. O carte pe care o recomand a fi citita si dezbatuta de catre copiii din clasa a XI-a, cu voce tare, in grup, la scoala, sub indrumarea dirigintelui, ca sa poata intelege ce inseamna teribilismul, cat de prudent trebuie sa fii cand dai examenul de conducere, ce consecinte dureroase pot avea loc din cauza unei clipe de neatentie sau a unei decizii gresite. O carte pe care o recomand parintilor pentru a putea intelege mai bine limbajul, zbuciumul din sufletul adolescentului, nevoile acestuia si gandurile interioare. O carte pe care o recomand medicilor si personalului medical, atat celor care empatizeaza cu pacientul, cat si celor care se tin mai retrasi. O carte pe care o recomand vecinilor care judeca dupa aparente. E o carte trista. Nu are happyend si nu stim cum se termina aventura. E o carte care va smulge o lacrima si celui mai necredincios dintre cititori. O carte care te trezeste la realitate. M-a impresionat nespus puterea supraomeneasca a personajului principal de a surmonta toate durerile, neplacerile, nedreptatile, suferinta sufleteasca, chinul parintilor si marginalizarea si... toate cele pe care autoarea nu le-a spus aici. O carte care ar trebui sa fie nu doar un indemn, asa cum spune autoarea la final, ci o materie de studiu pentru orice adolescent/a si parinte de adolescent/a. O uimitoare carte despre CURAJ. Curajul de a te naste din nou, altfel decat ai crezut ca te poti naste. - Monica Davidescu, actrita

Nu poti citi aceasta carte fara sa simti durerea in fiecare particica din propriul corp si fara sa te bucuri cand un suflet peticit renaste din propria disperare asemenea pasarii Phoenix. Cand suferinta se intalneste cu biruinta, impletindu-se in cel mai tainic mod, va da nastere celui mai frumos sentiment -CURAJUL. Curajoasa Andreea va obloji ea insasi sufletele chinuite, prin dragostea, empatia si implicarea cu care se va darui oamenilor! - Laura Fierbinteanu, psihoterapeut

Povestea de fata, in mod ironic, nu este o metafora. Este o poveste adevarata in cel mai profund sens al Adevarului, cu nume si prenume, fara inflorituri, fara apel la mici trucuri literare. Este o confesiune cu majuscula. Este Adevar. Iar daca esti un cautator (ca si mine) al sensului Vietii, in scrierea Andreei vei gasi acest sens, cu toate infinitele lui variatii. Si vei zambi amar, te vei cutremura, te vei emotiona, te vei infuria, te vei resemna, te vei inflacara, vei gasi Speranta, vei trece prin toate starile Universului. Iar la final, vei spune Multumesc, suflete de portelan, ai aparut prin povestea ta in viata mea, exact cand aveam nevoie de acel punct de sprijin in gasirea propriului echilibru! - Madalina Rotaru, scriitor, jurnalist

Am citit aceasta carte sufocandu-ma si straduindu-ma sa imi largesc barierele sufletului pentru a contine si procesa trauma, furia, neputinta si revolta. A fost pentru mine o ocazie de a ma conecta cu ceea ce omul devine in fata intamplarii absurde care schimba tot ceea ce stii despre tine si lumea ta, provocandu-ti toate limitele si limitarile. Acest text este o ajustare creativa la o existenta noua, poate cu mult mai putine posibilitati din punct de vedere fizic, dar mult mai profunda si autentica din punct de vedere al posibilitatilor de explorare interioara. - Alina Caprioara, doctor in stiinte umaniste

Mereu am fost fascinat de cei care au reusit sa demonstreze ca ceea ce gandesc e adevarat, chiar daca adevarul lor iti rastoarna ideile ori principiile, deschizandu-ti practic alte sfere ale cunoasterii. Exact cum spune Andreea, ea nu este o scriitoare. Insa acuratetea cu care descrie anumite situatii o duce acolo unde trebuie. Suflet de Portelan nu este o carte, ci un mesaj limpede pe care ar trebui sa-l citim cu totii. Pe langa povestea de viata a autoarei, in aceasta lucrare regasesti adevarata putere a omului. A omului drept, adevarat si curat sufleteste, dar si a opusului acestuia. Asa ca, draga cititorule, nu rata pentru nimic in lume aceasta carte. - Florin Stefanescu, jurnalist

O poveste impresionanta despre putere si dragoste de viata, captivanta si emotionanta de la inceput pana la sfarsit. Andreea ne invata cum sa ne ridicam atunci cand suntem la pamant, ne invata cum sa vedem culoare in toate lucrurile care par negre, ne face sa cautam si sa gasim bucurie in vietile noastre. O carte scrisa cu sufletul, o carte pe care o recomand tuturor. - Camelia Potec, campioana olimpica la inot

Am patruns si am trait pe deplin in lumea simtamintelor, trairilor, suferintelor, durerilor si tuturor starilor pe care le-ai exprimat. Prin atitudinea si personalitatea ta dai oamenilor aflati in situatii asemanatoare, si nu numai, multa incredere, putere de mobilizare, optimism si speranta pentru a face fata avalansei de griji, emotiilor negative, suferintelor cu care se confrunta zi de zi, redescoperind adevaratul sens al scurtei noastre existente pe acest pamant. - Marioara Popa, fondator si presedinte la Centrul Daniel

Multumim pentru acest periplu de emotii si trairi intense! Esti un OM MARE cu un suflet de portelan care, desi s-a spart, reusesti sa aduni bucatile si sa le lipesti cu mare curaj, perseverenta si creativitate. Cartea ta reprezinta un mesaj puternic din suflet pentru suflete, prin care imprastii speranta si trezesti constiinta in inimile triste. - Marinela Rata, conf. univ. dr.

Este un debut literar ce parcurge cu maiestrie o poveste adevarata, dura si trista, dar cu un final care te face sa apreciezi viata, speranta si dorinta de a depasi obstacole. Autoarea transmite un mesaj de incredere in puterea de a lupta cu neputinta, frustrarea si multiplele incercari ce pot sa apara. Frumosul, sensibilitatea si dragostea celor din jur pun aripi in loc de picioare si deschid nenumarate poteci care sa fie explorate, parcurse si dezvoltate in viitoare scrieri la fel de reusite! - Gabriela Achihai, presedinte FSC

Sfarsitul ce obliga la identificarea punctului de inceput al cautarii... Acesta este terenul in care, odata ce a fost aruncata, mingea destinului eroinei se rostogoleste haotic pentru o vreme. Singura forta ce o poate dirija este cea launtrica, insailata din ezitare si revolta, din adaptare si atitudine profund interogativa, poate, cel mai adesea, din stari extreme. Insa nobletea simtirii pune in umbra efemerul ,,normalitatii", dand impresia patrunderii pe un culoar ascensional salvator. - Ana Maria Egarmin, prof., inspector scolar general adjunct

Joi, 27 martie 2014

E ora 06:00 și îmi sună alarma de la telefon, la fel ca în

fiecare zi din cursul săptămânii. O opresc și mă ridic rapid

din pat, mult mai rapid ca în alte zile. Îmi urmez rutina

de dimineață, iar apoi mă îmbrac cu hainele pe care mi le

pregătisem cu o seară în urmă: blugii albaștri preferați,

pe care mi-i cumpărasem luna trecută, un tricou alb cu

câteva perluțe aurii așezate în zona pieptului, o cămașă

neagră căreia nu i-am încheiat nasturii, ci doar i-am legat

marginile de jos în zona șoldului, iar pe deasupra am luat

hanoracul alb de la Carmen. Bineînțeles că mi-am pus

și nelipsitele mele brățări, lănțișorul cu biluță albastră și

cerceii preferați, cu steluțe aurii, pe care mi-i cumpărase

familia de turci la care am stat anul trecut. Nu puteam să

mă lipsesc de puțin fond de ten și de rimel. Am ieșit din

baie, iar tata tocmai se încheiase la geacă.

—

Serviciu ușor, tăticule! Și o zi ușoară! i-am spus zâmbind larg.

—

Mulțumesc frumos! O zi frumoasă să ai! a replicat

el, iar apoi a plecat.

E aproape 7 fără un sfert și nu îmi vine să cred că m-am mișcat atât de repede. Trebuie să recunosc că, de obicei, sunt mai leneșă dimineața. M-am încălțat, mi-am

mai verificat încă o dată geanta, posibil să fie a zecea

oară când o fac, dar tot timpul sunt atentă să nu uit nimic

și cred că ăsta este un lucru bun.

—

Mami, eu plec! Serviciu ușor! am strigat de pe hol.

—

Deja?! a replicat, abia trezită din somn.

—

Da! E aproape 7, ar trebui să te pregătești și tu.

—

Bine, bine! De obicei pleci după 7.

—

Astăzi am fost mai rapidă. O zi frumoasă!

—

La fel și ție!

Am ieșit din scara blocului, iar Magda tocmai

ajunsese.

—

’Neața, soare! mi-a spus plină de zâmbet.

—

Bună dimineața și ție, fată dragă! Mă bucur că ești

mai vioaie!

Magdei i-a murit bunicul de la Botoșani săptămâna

trecută și abia aseară s-a întors acasă. Am vorbit la

telefon cât a fost plecată și i-am simțit toată durerea din

glas. E al naibii de greu când pierzi pe cineva drag, iar

mai devreme sau mai târziu toți trecem prin asta. Ba

mai mult, într-o zi vine chiar și rândul meu, și al tău,

și al tuturor celor din jur să fim cei ce pleacă. Ãsta-i

cursul chestiei pe care noi o numim viață. Asta-i creația

bărbosului de sus. Întâi ne naștem, creștem, explorăm,

ne cultivăm. Apoi legăm prietenii care capătă cele mai

frumoase sentimente, ne căsătorim, plantăm inimi,

pe care le creștem și încercăm să le insuflăm cea mai bună variantă a noastră, cele mai înalte aspirații și cele mai înalte principii. Între timp mai și suferim. Unii mai

puțin, alții mai mult sau chiar prea mult. Oricum ar fi,

toți suferim. Toți avem ceva care ne macină, ne apasă,

ne rănește, ne doare, ne ustură, ne arde, ne termină lent,

dar sigur. Dar, sinceră să fiu, cred că fără suferință viața

ar fi prea plictisitoare și lipsită de sens. Bineînțeles,

totul cu măsură! Dacă nu ar fi suferința, nu am învăța cu

adevărat cum să-i prețuim pe cei dragi și, mai ales, cum

să prețuim darul de la Dumnezeu: viața.

Cred că toți avem nevoie de un duș rece care să

ne pună pe direcție, să ne arate cât de importante

sunt lucrurile mici, cât de importantă e atingerea unei

persoane dragi, cât de important e că ne mișcăm, că

simțim, vedem, auzim, interacționăm, și, până la urmă,

cât de important e că trăim. Acum, depinde de noi dacă

vedem la momentul potrivit toate aceste lucruri, care

aparent par mici, dar în esență sunt extrem de mari

sau ajungem să le vedem atunci când nu mai deținem

controlul lor. În final, plecăm. Și plecăm, deseori, lăsând

urme adânci în sufletele celor dragi.

Astăzi ar fi trebuit să merg la școală și să o sărbătoresc,

alături de colegi, pe doamna dirigintă, dar Magda m-a

rugat să merg cu ea ca să se întâlnească cu Alex, băiatul

cu care conversa de ceva vreme. Am ales să merg cu ea

știind că nu voi pierde prea multă materie, mai ales că se

apropie

Săptămâna altfel

și, cu siguranță, mai erau lucruri de discutat despre activitățile programate pentru atunci,

mai ales despre mult așteptata săritură cu parapanta.

Chiar și eu așteptam cu nerăbdare acea săptămână,

pentru că fiecare ieșire cu clasa era fenomenală. Și asta,

nu doar pentru că noi, elevii colectivului clasei a VII-a B,

suntem cele mai tari gărgărițe – așa cum îi plăcea dirigăi

să ne spună – , ci și pentru că avem cea mai super, mega, ultra de gașcă dirigintă.

—

Și... cum ești astăzi? am întrebat-o pe Magda, în

timp ce înaintam spre stația de autobuz.

—

Sunt mai bine! M-am mai obișnuit cu ideea...

nu tu ziceai că toți murim într-o zi și că nu ne putem

împotrivi? Asta este, nu mai pot face nimic pentru a-l

aduce înapoi. Oare să coborâm la Precista?

—

Păi, cam pe unde ziceai că trebuie să ajungem?

—

„Extaz“, așa se numește cafeneaua. Zicea Alex că

e aproape de catedrala catolică, spre pasajul ăla din care

ieși în centru.

—

Putem coborî la Precista sau la Economic. Hai la

Economic!

—

Bine. Apropo, zicea și că vine cu un coleg, cu un

prieten bun.

—

Ok.

—

Îți mulțumesc că vii cu mine și că îmi ești aproape

mereu!

—

Pentru asta există cea mai bună prietenă, nu?

—

Îmbrățișare? —

Îmbrățișare!

Ne-am strâns în brațe și am urcat în autobuz. Am

prins chiar și locuri libere, așa că ne-am așezat. Era

nefiresc de gol autobuzul pentru ora 07:30, când, de

obicei, ne călcam în picioare. Probabil mulți au început

să simtă mirosul vacanței de Paște, care va începe în

trei săptămâni, ori astenia de primăvară începe să facă

ravagii în rândul elevilor dornici de mersul la școală.

Lipseau din autobuz chiar și bătrânelele, care își doreau

să ajungă primele în piață ca să se asigure că nu pierd

cele mai proaspete produse.

—

De ce îți vine să râzi? o întreb pe Magda.

—

Mă gândeam...

—

La? Zi-mi, fată, și mie, să râd și eu!

—

Nu-i așa că Alex e drăguț?!

—

Ce întrebare e asta? am început să râd.

—

Haide, Andreea! Spune ceva!

—

Băi, fată, nu știu! Nu este stilul meu. Și nici măcar

nu îl cunosc. Tu ai vorbit cu el, nu eu!

—

Bine, fată... voiam și eu o părere de la cea mai

bună prietenă, dar văd că n-are cine să mi-o dea.

—

Nu este stilul meu! i-am spus la ureche, râzând.

—

Bine că ție îți plac numai ăia cu ochi albaștri,

ceilalți nu-s buni! a replicat ea pe un ton supărăcios.

—

Magda, nu-i chiar așa! Toți ne diferențiem. Eu

am unele principii și criterii, tu altele. Mie îmi place un anumit gen de băiat, ție altul. Suntem unici. Ție trebuie să îți placă, nu mie. Oricum, tu ești aia mai mare și ar

trebui să știi asta. Nu e ca și cum ăsta ar fi primul cu care

te întâlnești.

—

Bine, bine. Nu te supăra acum.

—

Bine. Uite, o să vorbesc și eu cu el, iar apoi îți voi

spune și părerea mea generală. Asta ca să dormi bine la

noapte. Iar acum, hai să coborâm!

Am vorbit întruna, iar timpul a trecut foarte repede și

în mai puțin de 15 minute ajunsesem la Economic. Era

cald afară, poate prea cald pentru o dimineață de sfârșit

de martie. De fapt, toată luna a fost tare cald și frumos.

—

Am primit mesaj. Mi-a zis că au ajuns! a adăugat

Magda

—

Bine, zi-i că ajungem și noi în maximum 10

minute.

Am avut ceva de mers până la cafenea și, spre norocul

nostru, am găsit-o foarte repede. Trecusem de zeci de ori

prin zona aceea, dar habar n-aveam că există. Vizavi este

o covrigărie tare bună și mai mereu mă opream să iau

covrigi de acolo. Am intrat în „Extaz“, Magda prima, iar

eu în urma ei. Băieții jucau biliard. Cum ne-au văzut, au

lăsat tacurile pe masă și au venit spre noi.

—

Bună! Se pare că ați găsit, a spus Alex.

—

Hei! Bineînțeles, suntem fete descurcărețe! a spus

Magda zâmbind.

—

El este Cătălin, colegul și prietenul meu, a adăugat

Alex. —

Magda, încântată! au dat mâna formal. Ea este

Andreea, prietena mea cea mai bună.

După ce am făcut și eu cunoștință cu cei doi, ne-am

așezat la o masă și am început să vorbim, bineînțeles

că Alex și Magda mai mult. Habar n-aveam despre ce

vorbeau, doar le auzeam vocea pe fundal, în timp ce cu

o mână butonam telefonul, iar cu cealaltă mestecam în

ceșcuța cu cappuccino.

—

Andreea...

—

Da?!

—

Am vorbit doar eu și Magda, iar Cătălin s-a mai

băgat și el puțin. Spune-ne ceva și despre tine, mi-a spus

Alex.

—

Ce ai vrea să afli?

—

Orice!

—

Păăăăi.... învăț în Alecsandri. Am 13 ani. Sunt

într-a șaptea. Dansez într-un ansamblu de dansuri

populare. Îmi place să călătoresc. Albastru e culoarea

mea preferată. Șiiii... nu mai știu. Mai întreabă-mă tu!

—

Nu cred! Ai 13 ani?! m-a întrebat Alex foarte

mirat, iar Cătălin a repetat întrebarea la fel de mirat.

—

Da! Știu că par puțin mai mare, dar da, am 13 ani.

De fapt, în mai puțin de cinci luni împlinesc 14.

—

Ah, deci ai aproape 14.

—

Mda, am crezut că a avut Magda grijă să mă

prezinte. De obicei, așa face. Uneori chiar nici nu știu ce

zice, am spus chicotind. —

Nu, chiar nu mi-a spus nimic despre tine. Doar

mi-a dat facebook-ul tău după ce mi-a zis că veți veni

împreună, a adăugat Alex pe un ton serios.

—

Bineee. Drăguț telefon! Pot să mă uit?

—

Sigur!

I-am luat telefonul de pe masă și m-am uitat puțin la

el. Era într-o husă, tip carte, de culoare neagră și părea

mai mare decât al meu. De fapt, chiar era mai mare. Ce

frumos se vede Candy Crush pe ăsta! mi-am spus în

gând.

—

E interesant! Îmi place telefonul tău! Acum, dacă

tot ai aflat câte ceva despre mine, spune-mi și tu ceva

despre tine.

—

Am 16 ani, împlinesc 17 în toamnă. Învăț în

Sportiv. Am permis. Conduc și îmi place asta.

—

E maestru pe șosele, a adăugat Cătălin râzând.

—

Stai, stai puțin! Cum adică ai permis? Ce fel de

permis? l-am întrebat eu foarte surprinsă.

—

Permis auto. Conduc o mașină tip Smart. Oricine

poate să o facă după 16 ani.

—

Chiar? Ce tare! Nu știam că există așa ceva.

—

Da, există! Ce vreți să mai beți? a întrebat el,

părând destul de amabil.

—

Eu, nimic, mulțumesc! Sucul și cappuccino-ul

sunt suficiente. Am uitat să îți spun că îmi place să ascult

muzică. Așa că, îmi voi pune căștile, iar voi continuați-vă

discuția, nu mă băgați în seamă. Mi-am scos căștile din geantă, mi le-am fixat în

urechi și am dat volumul la maxim. Am închis ochii

gândindu-mă la părerea pe care i-o datoram Magdei.

Alex părea un tip obișnuit, destul de simplu, chiar de

treabă, fără pretenții. Gândindu-mă la principii, dacă el

este în Sportiv, cu siguranță nici cartea nu-i prea place

și nici aspirații mari nu pare să aibă, iar Magda este fix

în aceeași situație, deci s-au găsit. Volumul melodiei a

scăzut brusc. Primisem un mesaj.

Măgduța: Fată, spune și tu ceva!!

Eu: Ce e?!

Măgduța: E tare frumos! Îmi place maxim de el!!

Eu: Și ce să fac eu?

Măgduța: Nu știu...

Magda era prietena mea cea mai bună, era omul cu

care împărțeam orice, omul în care aveam cea mai mare

încredere, omul pe care îl divinizam și omul pentru

care aș fi făcut orice... și chiar am făcut. Deși era cu doi

ani mai mare ca mine, ne înțelegeam perfect. În ciuda

faptului că eram două personalități total opuse, reușeam

cumva să ajungem pe aceeași lungime de undă. Ne știam

de vreo cinci ani, fusesem vecine, iar după ce s-a mutat,

am continuat să ne vedem.

Părinții ei au divorțat de foarte mult timp. A fost

despărțită chiar și de sora ei mai mică, Georgiana. Magda

a rămas cu taică-su, iar Georgiana, cu maică-sa, dar, de

fapt a ajuns să stea cu bunicii de la Botoșani, pentru că mama ei a plecat în Italia, unde a mai făcut o fetiță, care

a ajuns tot la Botoșani. Magda a fost privată de dragostea

unei mame și nu a avut cine să o învețe ce este bine și

ce nu. Nici taică-su nu a fost un exemplu prea bun. A

mai schimbat încă două femei de când l-am cunoscut eu

și era genul de bărbat închis, chiar inabordabil. Cumva

fusesem afectată de povestea ei și simțeam nevoia de a-i

fi aproape. Părinții mei nu prea au avut tangențe cu tatăl

Magdei, ba mai mult, nu erau deloc încântați de faptul

că aveam o așa relație bună cu Magda și mereu aveam

discuții cu ei pe tema aceasta. Când încă eram vecine,

orice făcea mama bun, îi duceam și ei și o chemam

de fiecare dată când eram singură acasă să mâncăm

împreună. Ne-am certat de nenumărate ori, iar la ultima

ceartă îmi promisesem să nu mai vorbesc vreodată cu ea

pentru că îmi greșise și îmi greșise chiar urât, urât de tot,

dar până la urmă, ne-am împăcat. Să fie oare destinul ăla

de care se spune că nu te poți da din calea lui?!

Mi-am scos căștile și am zis să mă alătur conversației

lor. Râdeau toți.

—

De ce râdeți? Spuneți-mi și mie, că vreau și eu să

râd! am spus zâmbind.

—

Cătălin îmi povestea despre cum conduce Alex,

despre cât de catastrofă e! a replicat Magda râzând.

—

Eii, nici chiar! Ziceam că uneori face curse prin

oraș cu o viteză foarte mare, de am senzația că suntem la

raliu, dar în rest e ok. E foarte atent! a adăugat Cătălin.