Minte nemuritoare

Trebuie să ne punem trei întrebări fundamentale, și le vom formula pe rând. Prima întrebare: există conștiință în absența unui creier viu? Se pare că uneori putem trăi experiența a „ceva”, chiar să comunicăm cu aceasta, și ceea ce pare să fie conștiința unei persoane care nu se mai află în viață. Vom analiza în partea întâi a cărții dovezile solide care vin în sprijinul acestei ipoteze.
A doua întrebare: presupunând că putem experimenta existența unui „ceva" ce pare a fi o conștiință neîncarnată, ce implică acest lucru pentru înțelegerea noastră asupra lumii și a existenței umane în lume? Cine și ce suntem, dacă conștiința noastră supraviețuiește morții trupului? Ce lume este aceea în care conștiința există dincolo de creier și de corp? La aceste întrebări vom răspunde în partea a doua.
A treia întrebare: ce explicații am putea găsi pentru posibila existență a conștiinței dincolo de creier și de trup sau pentru contactul și comunicarea cu o astfel de conștiință, cum putem corobora aceste dovezi cu ultimele descoperiri științifice? Vom analiza această întrebare în partea a treia.
Ne-am propus poate lucruri ambițioase, dar ele nu sunt dincolo de puterea de înțelegere a științei. Știm că există experiențe conștiente care se produc în lipsa temporară a activității creierului: așa numitele EMC - experiențe ale morții clinice. Putem trage de aici concluzia că experiența conștiinței poate exista în cazul unei absențe permanente a funcțiilor creierului - după moartea individului? Trebuie să punem și această întrebare, căci este importantă, plină de înțelesuri și este sprijinită de dovezi empirice, bazate pe observații relevante.

În timp ce Maria încerca să înțeleagă ce se întâmpla cu ea, și-a dat seama că putea să se deplaseze cum dorea și se putea uita în jurul ei. Obiectul misterios care îi atrăsese atenția se afla pe marginea unei ferestre, la etajul trei, de cealaltă parte a spitalului. A realizat că se putea mișca prin puterea voinței și s-a proiectat prin spațiu lângă obiectul respectiv. Spre surpriza ei, a constatat că obiectul misterios era un pantof sport bărbătesc, stâng, de culoare albastru închis, cârpit deasupra degetului mic, cu un șiret prins sub călcâi. Aceasta a fost imaginea cu care a rămas, căci o clipă mai târziu s-a trezit din nou în corpul ei, echipa medicală reușind în acel moment să o resusciteze.
Kimberly a fost fascinată de relatarea Mariei și a fost de acord să verifice dacă ea a văzut ceva real sau totul s-a petrecut în imaginația ei. A ieșit afară din spital, dar nu putea vedea nimic de la nivelul solului. A reintrat în clădire și a început să verifice fiecare cameră de la etajul superior salonului unde fusese resuscitată Maria. Nu a văzut nimic, chiar dacă și-a lipit capul de geamul ferestrelor. Dar, spre marea ei surpriză, a găsit în cele din urmă pantoful. Era la fereastra unei camere din aripa de nord, la al treilea etaj, dar din locul unde se afla nu se putea vedea nici vârful cârpit și nici șiretul prins sub călcâi. Kimberley Clark a reușit mai târziu să ia pantoful de pe pervazul ferestrei și a confirmat faptul că acesta era exact așa cum îl descrisese Maria. Desigur, dovada că șiretul era sub călcâi a fost pierdută de îndată ce pantoful a fost luat de pe pervaz.
Un alt caz a fost raportat în august 1991; de această dată, toate circumstanțele experienței au fost atent observate de o echipă de medici, iar starea psihologică extremă care a facilitat experiența a fost produsă intenționat chiar de către aceștia.
Celebra cântăreață Pam Reynolds a suferit la vârsta de treizeci și cinci de ani un anevrism cerebral arterial. O arteră mare de la baza creierului s-a blocat și a început să se umfle ca un balon plin de sânge.
Era în primejdie să se spargă, ceea ce ar fi dus la moartea ei imediată. Trebuia să se intervină imediat. Din păcate, locul unde era situat anevrismul făcea intervenția foarte problematică.
Pentru a se putea elimina blocajul pe cale chirurgicală, era necesar ca mai întâi să fie oprită alimentarea cu sânge a arterei. Abia apoi echipa de chirurgi ar fi putut deschide cutia craniană, elimina blocajul și repara artera și zonele afectate din jur. Ar fi fost necesar minim o oră pentru acest proces. Însă este bine cunoscut faptul că oprirea alimentării cu sânge a creierului, chiar și câteva minute, poate avea consecințe fatale. Doctorii au recurs la o tehnică modernă, care poartă denumirea de „standby". Procesul „standby" începe prin administrarea unui anestezic general pacientului, apoi corpul acestuia este răcit treptat, până când ajunge într-o stare de „moarte suspendată". Inima este oprită, sângele se scurge din creier; toate funcțiile creierului se opresc total. Aparatele care măsoară starea pacientului arată doar o linie neîntreruptă — encefalograma nu arată niciun fel de activitate neuronală. Creierul pacientului este practic mort.
Operația la care a fost supusă Pam Reynolds a fost un succes, iar aceasta a trăit încă nouăsprezece ani. Însă în timpul perioadei de „activitate cerebrală zero", aceasta a trăit o experiență deosebită. După ce și-a revenit din operație, ea a descris tot ce s-a întâmplat în sala de operație, inclusiv muzica pe care au ascultat-o doctorii (Hotel California, de Eagles). A descris o serie de conversații care au avut loc atunci. Ea a povestit că a fost martoră la deschiderea craniului ei de undeva de deasupra, descriind detaliat aparatul „Midas Rex" folosit de medici și zgomotul foarte distinctiv produs de acesta. Cu toate acestea, urechile ei fuseseră acoperite cu două căști speciale care împiedicau orice fel de zgomot exterior. Acestea difuzau o serie de zgomote și aveau rolul de a confirma că pacienta nu avea nici un fel de activitate cerebrală. În plus, ea se afla sub influența unui anestezic general și era în întregime inconștientă.
La nouăzeci de minute de la începerea operației, în timp ce privea cum i se deschide craniul, Pam și-a privit corpul din exterior și a simțit cum este trasă într-un tunel de lumină. La capătul acestuia și-a văzut bunica și alte rude decedate.