Suntem îndeajuns de inteligenți pentru a înțelege inteligența animalelor?

Suntem îndeajuns de inteligenți pentru a înțelege inteligența animalelor? ne poartă într-o călătorie fascinantă prin lumea surprinzătoare a cogniției animalelor, care nu sunt niște simple mașinării ce răspund la stimuli și reacționează mânate numai de instinct. Autorul ne arată felul în care cercetările din ultimele decenii au descoperit că primatele își pot face planuri pentru viitor și pot folosi unelte, că delfinii sunt capabili de empatie și se pot striga pe nume, că unele păsări au o memorie vizuală uimitoare și chiar se pot recunoaște în oglindă, sau că elefanții își pot da seama ce sex au oamenii cu care interacționează. Cartea lui Frans de Waal ne va face astfel să reexaminăm tot ceea ce credeam că știm atât despre inteligența animalelor, cât și despre a oamenilor.

„De ce e omenirea atât de înclinată să subestimeze inteligența animalelor? Le negăm în mod constant capacități pe care le considerăm de la sine înțelese în ceea ce ne privește. Ce se ascunde în spatele acestei atitudini? În încercarea de a înțelege la ce nivel mental operează celelalte specii, trebuie să admitem că adevăratele provocări nu vin numai din partea animalelor, ci și din partea noastră. [ .] Înainte de a ne întreba dacă animalele posedă un anumit tip de inteligență, în special una de care suntem atât de atașați, trebuie să depășim măcar rezistența internă de a recunoaște această posibilitate. De aici și întrebarea centrală a acestei cărți: «Suntem îndeajuns de inteligenți pentru a înțelege inteligența animalelor?»“ — FRANS DE WAAL

„Pe lângă faptul că este plină de informații și provocatoare, cartea lui Frans de Waal se dovedește o lectură cât se poate de plăcută.“ — The Washington Post

1. Fântânile fermecate 15

2. Poveste despre două școli 41

3. Propagări cognitive 81

4. Vorbește-;mi 118

5. Măsura tuturor lucrurilor 144

6. Aptitudinile sociale 196

7. Timpul va decide 241

8. Oglinzi și borcane 275

9. Cogniția evoluționistă 309

Bibliografie 321

Glosar 349

Mulțumiri 353

Indice 355

— Charles Darwin (1871)

Într-;o dimineață de început de noiembrie, atunci când zilele de veneau mai reci, am observat-;o pe Franje, o femelă cimpanzeu, adunându-;și toate paiele din culcuș. Le căra sub braț, afară, pe insula întinsă din Grădina Zoologică Burgers, situată în orașul olandez Arnhem. Comportamentul ei m-;a surprins. În primul rând, Franje nu mai făcuse niciodată așa ceva și nici nu mai observasem acest comportament la alți cimpanzei. În al doilea rând, dacă scopul ei era să-;și asigure un loc cald în timpul zilei, trebuie subliniat faptul că își adunase paiele în timp ce se afla în interiorul clădirii, unde era o temperatură plăcută. În loc să reacționeze la frig, ea se pregătea pentru o temperatură pe care, de fapt, nu o resimțea în acel moment. Cea mai rezonabilă explicație ar fi aceea că a făcut extrapolarea de la experiența zilei anterioare, ce fusese răcoroasă, la răcoarea pe care a presupus că o va reîntâlni. În orice caz, mai târziu, s-;a instalat confortabil, la căldură, împreună cu micul său fiu, Fons, în cuibul de paie pe care și-;l construise.

Niciodată nu am încetat să mă minunez de nivelul mental la care operează animalele, chiar dacă știu foarte bine că o singură întâmplare nu este suficientă pentru a trage concluzii. Dar aceste episoade sunt o sursă de inspirație pentru observații și experimente, care ne ajută să ne dăm seama ce se petrece. Scriitorul de literatură științifico-;fantastică Isaac Asimov spunea odată: „Cea mai incitantă frază care poate fi auzită în cercetarea științifică, cea care anunță noi descoperiri, nu este «Evrika!», ci «Ce ciudat»“.

Cunosc foarte bine acest lucru. Trecem printr-;un proces îndelungat de observare a animalelor noastre, fiind intrigați și surprinși de acțiunile lor, testându-;ne în mod sistematic ideile și dezbătând cu colegii datele obținute și interpretarea lor. Suntem deci destul de lenți în acceptarea concluziilor, iar disputele se pot ivi de oriunde. Chiar dacă observațiile inițiale sunt destul de simple (o primată adună un braț de paie), repercusiunile pot fi enorme.

Determinarea faptului dacă animalele își fac planuri pentru viitor, așa cum se pare că-;și făcuse Franje, este o problemă importantă pentru știința actuală. Specialiștii vorbesc despre călătoria mentală în timp, despre cronestezie și autonoezie, dar eu voi evita o asemenea terminologie obscură și voi încerca să prezint progresul științific într-;un limbaj comun. Voi vorbi despre situații referitoare la folosirea cotidiană a inteligenței animale, tot așa cum voi furniza dovezi provenite din experimente controlate. Primele ne informează despre scopul deservit de capacitățile cognitive, pe când celelalte ne ajută să eliminăm explicațiile alternative. Le prețuiesc pe ambele în mod egal, deși îmi dau seama că poveștile sunt mai ușor de citit decât prezentările unor experimente.

De pildă, să ne întrebăm dacă animalele spun la revedere, dar și dacă salută. Răspunsul la cea de-;a doua întrebare nu este greu de

intuit. Animalele reacționează puternic la apariția unui personaj familiar după o absență, așa cum vi se întâmplă cu propriul câine,

care sare pe dumneavoastră imediat ce ați intrat pe ușă. Filmele de pe internet, cu soldați care sunt salutați de propriii câini la întoarcerea acasă, sugerează o legătură între durata separării și intensitatea salutului. Putem înțelege această legătură, deoarece se aplică

și în cazul nostru. Nu sunt necesare mari teorii cognitive pentru a o explica. Dar ce putem spune despre „la revedere“?

Ne e greu să ne luăm rămas-;bun de la o persoană pe care o iubim. Mama mea a plâns când m-;am mutat peste Atlantic, deși

amândoi știam că absența mea nu avea să dureze la nesfârșit. A spune la revedere presupune conștientizarea unei separări viitoare, motiv pentru care este rară la animale. Dar am o poveste și în legătură cu asta. Am învățat odată o femelă cimpanzeu pe nume Kuif să hrănească cu biberonul un pui de cimpanzeu adoptat. Kuif își însușise practic rolul de mamă a puiului, doar că nu avea suficient lapte propriu ca să-;l hrănească. Îi ofeream o sticlă de lapte cald pe care i-;o dădea grijulie puiului. Devenise atât de pricepută încât îndepărta repede sticla atunci când puiul avea nevoie să râgâie. În cadrul acestui proiect, Kuif și puiul pe care-;l ținea pe corpul ei zi și noapte trebuiau să fie aduși în interior, în timpul zilei, pentru hrănire, în timp ce restul coloniei rămânea afară. După o perioadă am observat că, în loc să vină imediat, Kuif făcea un lung ocol. Se învârtea pe insulă, vizitându-;i pe masculul alfa, femela alfa și câțiva buni prieteni și dându-;le fiecăruia câte un sărut, înainte de a intra în clădire. Dacă ceilalți dormeau, îi trezea pentru a-;și lua rămas-;bun. Din nou, comportamentul în sine este simplu, dar contextul precis în care se desfășura ne-;a făcut să ne întrebăm care este mecanismul cognitiv subiacent. Ca și Franje, Kuif părea că se proiectează mental în viitor.

Dar ce ne facem cu scepticii care cred că animalele sunt, prin definiție, captive în prezent și că numai oamenii pot contempla viitorul. Oare fac aceștia o presupunere rezonabilă, sau sunt doar obtuzi cu privire la capacitățile animalelor? De ce e omenirea atât de înclinată să subestimeze inteligența animală? Le negăm în mod constant capacități pe care le considerăm de la sine înțelese în ceea ce ne privește. Ce se ascunde în spatele acestei atitudini?

În încercarea de a înțelege la ce nivel mental operează celelalte specii, trebuie să admitem că adevăratele provocări nu vin numai din partea animalelor, ci și din partea noastră. Atitudinea umană, creativitatea și imaginația sunt în mare măsură parte a acestei povești. Înainte de a ne întreba dacă animalele posedă un anumit tip de inteligență, în special una de care suntem atât de atașați, trebuie să depășim măcar rezistența internă de a recunoaște această posibilitate. De aici și întrebarea centrală a acestei cărți:

„Suntem îndeajuns de inteligenți pentru a înțelege inteligența animalelor?“

Răspunsul scurt este „Da, dar cine ar fi crezut?“. În cea mai mare parte a secolului trecut, știința a fost extrem de prudentă și de sceptică în legătură cu inteligența animalelor. Atribuirea unor intenții și emoții acestor ființe a fost considerată o absurditate, o naivitate „populară“. Noi, oamenii de știință, știam mai bine! Niciodată nu ne-;am amăgit cu chestii de tipul „câinele meu este gelos“ sau „pisica mea știe ce vrea“, ca să nu mai vorbim de lucruri mai complicate, cum ar fi acela că animalele s-;ar putea să reflecteze asupra trecutului sau să simtă durerea altora. Cei care cercetau comportamentul animal fie nu erau interesați de cogniție, fie se opuneau acestei idei. Cei mai mulți nu voiau nici măcar să se apropie de un asemenea subiect. Din fericire, au existat și excepții – și mă voi ocupa de ele, deoarece iubesc istoria domeniului meu –, dar cele două școli de gândire dominante considerau animalele fie niște mașini ce răspund la stimuli pentru a obține o recompensă sau a evita o pedeapsă, fie niște roboți înzestrați genetic cu instincte folositoare. Deși aceste școli se luptau între ele și se acuzau reciproc că nu au o abordare suficient de largă, amândouă împărtășeau o perspectivă fundamental mecanicistă: li se

părea că este inutil să te preocupi de viața interioară a animalelor, iar cei care o făceau alunecau în antropomorfism, în romantism

sau în pseudoștiință.

A fost oare nevoie să trecem printr-;o astfel de perioadă sumbră? Înaintea ei, gândirea era considerabil mai liberală. Charles Darwin scrisese mult despre emoțiile omului și ale animalului și numeroși oameni de știință din secolul al XIX-;lea erau dornici să găsească dovezi de inteligență superioară la animale. Nu știm încă de ce aceste eforturi au fost temporar suspendate și nici de ce am atârnat de bunăvoie o piatră de moară de gâtul biologiei – ca să folosesc cuvintele marelui evoluționist Ernst Mayr cu referire la gândirea carteziană, care considera animalele niște simple automate. Dar vremurile se schimbă. Oricine trebuie să fi observat avalanșa de informație din ultimele câteva decenii, împărtășită imediat pe internet. Aproape în fiecare săptămână apare o nouă descoperire referitoare la complexitatea cogniției animale, adesea însoțită de imagini video grăitoare. Auzim că șobolanii par a-;și regreta propriile decizii, că ciorile își confecționează unelte, că unele specii de caracatiță recunosc fețele umane și că anumiți neuroni speciali le permit maimuțelor să învețe din greșelile altora. Vorbim deschis despre cultură la animale, despre empatie și prietenie. Nu mai există subiecte tabu; nici măcar raționalitatea, pe care o consideram odată trăsătură definitorie a omului.

Ne place să comparăm inteligența animală cu cea umană, luându-;ne pe noi înșine ca punct de referință. Ar fi bine să ne dăm seama că acest mod de a pune problema este depășit. Comparația nu este între oameni și animale, ci între o specie animală – a noastră – și o multitudine de alte specii. Cu toate că, de cele mai multe ori, voi folosi cuvântul „animal“ pentru a mă referi la ultimele, este de netăgăduit că oamenii sunt animale. Nu comparăm două categorii diferite de inteligență, ci analizăm variațiile în cadrul unei singure categorii. Privesc cogniția umană drept o varietate a cogniției animale. Nu este limpede cât de specială este cogniția noastră comparativ cu cea distribuită de-;a lungul a opt brațe ce se mișcă independent, fiecare cu propria rezervă de neuroni, sau cu cea care le permite organismelor aflate în zbor să-;și prindă hrana mobilă prin evaluarea ecoului propriului sunet pe care-;l emite.

Este cât se poate de evident că acordăm o importanță imensă gândirii abstracte și limbajului (o predilecție de care nu am de gând să râd atunci când scriu o carte!), dar, dintr-;o perspectivă mai largă, aceasta este doar o cale prin care ne confruntăm cu problema supraviețuirii. Dacă le luăm după număr și biomasă absolută, furnicile și termitele s-;ar putea să fi făcut o treabă mai bună decât noi, concentrându-;se asupra coordonării strânse dintre membrii coloniei, și nu asupra gândirii individuale. Fiecare colonie operează ca o minte auto-;organizată ce se deplasează cu ajutorul a mii de piciorușe. Există multe feluri de a procesa, a organiza și a răspândi informația și abia de puțină vreme știința a devenit destul de deschisă încât să trateze toate aceste aspecte cu uimire și admirație, în loc să le respingă și să le nege.

Da, putem aprecia inteligența altor specii, dar a trebuit să fim bombardați constant cu mii de observații care fuseseră inițial disprețuite de știință. Merită să reflectăm cum și de ce nu mai suntem atât de antropocentrici și de plini de prejudecăți, ținând cont totodată de toate lucrurile pe care le-;am învățat între timp.

Descrierea acestor aspecte va fi inevitabil influențată de propria mea perspectivă, care pune accentul pe continuitatea evoluționistă în detrimentul modelelor dualiste tradiționale. Dualismul de tip corp–minte, om–animal sau rațiune–emoție poate să pară folositor, dar abate atenția de la esențial. În calitate de biolog și etolog, nu am foarte multă răbdare cu scepticismul paralizant din trecut. Mă îndoiesc că a meritat oceanele de cerneală pe care i le-;am dedicat cu toții, inclusiv eu.

În această carte, nu caut să fac o trecere în revistă completă și sistematică a domeniului cogniției evolutive. Cititorii pot găsi

astfel de recenzii în cărți ceva mai tehnice.

În schimb, voi pomeni o mulțime de descoperiri, de specii și de cercetători pentru a transmite câte ceva din entuziasmul ultimilor douăzeci de ani. Sunt specializat în comportamentul și cogniția primatelor, o disciplină care le-;a influențat profund pe celelalte și s-;a aflat în fruntea descoperirilor. Făcând parte din acest domeniu din anii 70, i-;am cunoscut pe mulți dintre protagoniști – oameni, dar și animale – fapt care-;mi permite să adaug o notă personală. Sunt multe de povestit.

Dezvoltarea acestui domeniu a fost o aventură – unii ar spune că a semănat cu o călătorie în montagne russe –, dar a rămas infinit

de fascinantă, deoarece comportamentul este, după cum spunea etologul austriac Konrad Lorenz, cel mai viu aspect al vieții.

— Werner Heisenberg (1958)

se ascundea sub pat, se târa în susul și în josul pereților și pe tavan și iubea mâncarea putredă. Transformarea sărmanului Gregor

incomoda și dezgusta într-;atât de mult propria-;i familie, încât moartea sa a venit ca o ușurare.

Metamorfoza lui Franz Kafka, publicată în 1915, a reprezentat un ciudat prolog pentru un secol mai puțin antropocentric. Alegând o creatură dezgustătoare pentru efectul metaforic, autorul ne silește încă de la prima pagină să ne imaginăm cum este să fii gândac. Cam în aceeași perioadă, biologul german Jakob von Uexküll atrăgea atenția asupra perspectivei animalului, numind-;o Umwelt

(adică „lumea înconjurătoare“ în germană). Pentru a ilustra acest nou concept, Uexküll ne poartă într-;o plimbare prin diferite lumi. Fiecare organism percepe mediul înconjurător într-;un fel propriu, spune el. Primul său exemplu sunt căpușele lipsite de ochi, care se cațără pe firele de iarbă și așteaptă să perceapă mirosul de acid butiric emanat de tegumentul unui mamifer. Cum experimentele au arătat că această arahnidă poate să reziste până la optsprezece ani fără să mănânce, căpușa are timp din belșug să aștepte întâlnirea cu un mamifer, să se lase să cadă asupra victimei sale și să se înfrupte cu sânge cald. După aceea, mica insectă este pregătită să-;și depună ouăle și să moară. Putem oare să înțelegem lumea înconjurătoare a căpușei? Pare incredibil de sărăcăcioasă comparativ cu a noastră, dar Uexküll a privit simplitatea acesteia ca pe un atu: ținta căpușei este clar definită și există puține elemente care să o distragă.

Uexküll a trecut în revistă numeroase alte exemple, arătând că una și aceeași lume înconjurătoare oferă sute de realități, proprii fiecărei specii în parte. Spre deosebire de noțiunea de nișă ecologică, care se referă la habitatul necesar supraviețuirii,Umwelt se referă la lumea subiectivă și centrată pe sine a organismului, care reprezintă numai un mic segment din toate lumile disponibile.

După Uexküll, aceste segmente diferite „nu sunt înțelese și niciodată perceptibile“ de către toate speciile care le-;au construit.

Unele animale percep lumina ultravioletă, în timp ce altele trăiesc într-;o lume a mirosurilor sau percep tactil traseul pe sub pământ,

precum cârtița cu nas stelat. Unele specii se așază pe crengile unui stejar, altele trăiesc sub scoarța lui, în timp ce o familie de vulpi

își sapă vizuina la rădăcinile acestuia. Fiecare dintre ele percepe același copac în mod diferit.

Oamenii pot încerca să-;și imagineze Umwelt-;ul altor organisme.

Fiind o specie pronunțat vizuală, cumpărăm aplicații de smartphone care, transformând imaginile color, reconstituie percepția

persoanelor lipsite de vedere cromatică. De asemenea, ne deplasăm legați la ochi pentru a simulaUmwelt-;ul celor lipsiți de vedere, cu

scopul de a ne amplifica gradul de empatie. În ceea ce mă privește, cea mai memorabilă experiență legată de o altă lume provine din

creșterea unor stăncuțe, membri de talie mai mică ai familiei ciorilor. Două dintre ele intrau și ieșeau în zbor prin fereastra mea de

la etajul patru al unui cămin studențesc, așa încât le puteam observa activitatea de la înălțime. Atunci când erau tinere și lipsite de experiență le-;am urmărit cu multă neliniște, ca un bun părinte.

Noi credem că zborul este ceva natural pentru păsări, dar de fapt este o deprindere ce trebuie învățată. Aterizarea este partea cea mai

grea și îmi era întotdeauna teamă că se vor izbi de o mașină aflată în mișcare. Am început să gândesc ca o pasăre: mi-;am analizat mediul căutând locul pentru o aterizare perfectă și evaluând câte un obiect (o creangă sau un balcon) cu această țintă în minte. După o

aterizare reușită, păsările mele croncăneau fericite înspre mine, după care le chemam înapoi și întregul proces o lua de la capăt.

Odată ce au devenit experte în zbor, m-;am delectat cu tumbele lor perfecte prin curenții de aer, ca și cum aș fi zburat alături de ele.

Am pătruns astfel în Umwelt-;ul păsărilor mele, chiar dacă într-;un mod imperfect.

În timp ce Uexküll dorea ca știința să exploreze și să cartografieze Umwelt-;urile diferitelor specii, idee care i-;a inspirat profund

pe cercetătorii comportamentului animal cunoscuți drept etologi, filozofii secolului trecut erau mai curând pesimiști în această privință. Întrebându-;se „cum e să fii liliac“, Thomas Nagel conchidea că nu vom ști niciodată . Nu există nici o cale de a pătrunde în

viața subiectivă a altei specii, spunea el în 1974.

limba noastră. De fapt, reflecțiile lui Wittgenstein se extind la oameni proveniți din culturi diferite, a căror limbă, chiar dacă o cunoaștem, nu ne ajută să ne găsim reperele.

În loc să abordez această problemă de nerezolvat, mă voi concentra asupra lumii în care trăiesc animalele și asupra felului în

care acestea navighează prin complexitatea ei. Chiar dacă nu suntem capabili să simțim ceea ce simt ele, putem totuși încerca să

pășim în afara propriului nostru Umwelt și să ni-;l imaginăm pe al lor. De fapt, Nagel nu ar fi putut să-;și exprime niciodată reflecțiile

sale pătrunzătoare dacă nu ar fi auzit de ecolocația liliecilor, fenomen care a fost descoperit numai pentru că cercetătorii au încercat

să-;și imagineze cum e să fii liliac, ceea ce au și reușit. Este unul dintre cazurile în care gândirea speciei noastre a izbutit să pătrundă dincolo de granițele sale perceptuale.

Ca student, am fost uimit când Sven Dijkgraaf, conducătorul departamentului meu de la Universitatea din Utrecht, mi-;a povestit cum, atunci când era cam de vârsta mea, a fost unul dintre foarte puținii oameni din lume capabili să audă slabele clicuri care acompaniază vocalizările ultrasonice ale liliecilor. Profesorul avea un auz extraordinar. Se știa de peste un secol că un liliac orbit își poate totuși găsi drumul și poate ateriza cu succes pe pereți, în timp ce unul surd nu o poate face. Nimeni nu a înțeles pe deplin cum de era posibil acest fenomen, care a fost atribuit, în mod nefericit, unui „al șaselea simț“. Însă oamenii de știință nu cred în percepții extrasenzoriale, iar Dijkgraaf a venit cu o explicație alternativă. De vreme ce putea să detecteze vocalizările liliecilor și întrucât observase că frecvența clicurilor creștea atunci când liliecii întâlneau câte un obstacol, Dijkgraaf a sugerat că acele vocalizări îi ajută să se deplaseze în propriul mediu. Însă exista întotdeauna o nuanță de regret în vocea lui cu privire la nerecunoașterea sa ca descoperitor al ecolocației.

Această onoare i-;a fost acordată, pe bună dreptate, lui Donald Griffin.