Adevăr Divin
Renunță la codependență
Ce poți face pentru a nu-i mai lăsa pe ceilalți să te controleze și pentru a începe să ai grijă de tine însuți
| Perspectiva plină de înțelegere și de compasiune față de codependență (o condiție în care uiți de sine în numele ajutării unei alte persoane) a lui Melody Beattie a atins o coardă universală în rândul celor care se confruntă cu comportamentul autodistructiv al unei persoane dragi. |
Stocurile se epuizează rapid, rezervă acest produs și hai la
librăria Adevăr Divin din Brașov, Str. Zizinului, nr. 48, pentru a-l prelua personal.
(Unele produse pot avea discount suplimentar în librărie.)
Vei fi contactat(ă) telefonic de un reprezentant divin.ro pentru confirmarea disponibilității, în intervalul Luni-Vineri orele 9:00 - 17:00, deci te rugăm să introduci un număr de telefon corect și actual.
Detalii:
„Melody Beattie este un fenomen american… Ea înțelege foarte bine ce înseamnă să fii aruncat peste bord, fapt care o ajută să le ofere sfaturi pentru supraviețuire celor care încă mai plutesc în derivă.” – TIME Perspectiva plină de înțelegere și de compasiune față de codependență (o condiție în care uiți de sine în numele ajutării unei alte persoane) a lui Melody Beattie a atins o coardă universală în rândul celor care se confruntă cu comportamentul autodistructiv al unei persoane dragi. Cartea ei, Renunță la codependență, a ajutat milioane de cititori să înțeleagă că nu vor putea schimba niciodată pe altcineva, ci numai pe ei înșiși. În anul 2009, dr. Drew Pinsky a recomandat cartea Renunță la codependență în revista Newsweek, numind-o una dintre cele mai importante patru cărți de dezvoltare personală publicate vreodată. Melody, o voce de pionierat în domeniul literaturii de dezvoltare personală, îți prezintă, în această carte bestseller New York Times, opiniile ei pline de inspirație, exercițiile și testele de dezvoltare personală care pot ajuta la vindecare. |
Cuprins:
Un mesaj de la Melody Beattie, cu ocazia celei de-a 25-a aniversări 11 Prefața autoarei la cea de-a 15-a ediție aniversară, din anul 2001 13 Prefața autoarei la ediția din anul 1992 17 Introducere 23 Partea I. Ce este codependența și cine suferă de ea? 1. Povestea Jessicăi 37 2. Alte povești adevărate 47 3. Codependența 63 4. Caracteristicile codependenței 77 Partea a II-a. Fundamentele îngrijirii de sine 5. Detașarea 103 6. Nu te lăsa spulberat de orice vânticel 121 7. Eliberează-te 135 8. Renunță la statutul de victimă 149 9. Non-dependența 171 10. Trăiește-ți viața așa cum dorești 193 11. Trăiește o poveste de dragoste cu tine însuți 203 12. Învață arta acceptării 217 13. Conștientizează-ți propriile sentimente 237 14. Mânia 253 15. Da, tu poți gândi singur 273 16. Stabilește-ți propriile obiective 283 17. Comunicarea 295 18. Începe un program în 12 pași 309 19. Alte detalii 343 20. Învață să trăiești și să iubești din nou 375 Epilog 387 Despre autoare 391 |
Fragment:
Partea II: Fundamentele îngrijirii de sine
5. Detașarea Acest lucru [detașarea] nu înseamnă că ne propunem să ne detașăm de persoana la care ținem, ci doar de agonia implicării noastre[1]. - MEMBRU AL-ANON
Când am încercat să aleg subiectul primului capitol din această secțiune a cărții, foarte multe subiecte au concurat pentru primul loc. Am ales detașarea nu pentru că este cu mult mai importantă decât ceilalți factori, ci pentru că reprezintă un concept care stă la baza altora. Dacă ne dorim să ducem o viață fericită, noi trebuie să practicăm cât mai des procesul detașării. Acesta este scopul celor mai multe programe de recuperare pentru co-dependenți. De asemenea, este primul lucru cu care trebuie să începem, înainte de a putea face celelalte lucruri pe care trebuie să le facem. Noi nu putem începe să lucrăm cu noi înșine, să ne trăim cu adevărat viața, să ne conștientizăm sentimentele și să ne rezolvăm problemele dacă nu am reușit să ne detașăm de obiectul obsesiei noastre. Experiența personală (susținută de experiențele celorlalți oameni cu care am discutat) m-a învățat că nici chiar Puterea Superioară nu poate face foarte multe lucruri pentru noi atât timp cât nu am învățat să ne detașăm.
Atașamentul Atunci când un co-dependent îți spune: „Cred că mă atașez de tine”, fii foarte prudent, căci cel mai probabil chiar așa stau lucrurile! Marea majoritate a co-dependenților sunt atașați de oamenii și de problemele din mediul lor înconjurător. Atunci când vorbesc de un „atașament”, eu nu mă refer la un sentiment normal, cum ar fi simpatizarea altei persoane, grija firească față de problemele sale sau senzația de conectare cu lumea exterioară. Atașamentul presupune o implicare excesivă, ce poate merge până la incapacitatea de a te mai separa de persoana de care te-ai atașat. Atașamentul poate lua mai multe forme: · Este posibil să devenim excesiv de îngrijorați ori de preocupați de o anumită problemă sau persoană (caz în care vorbim despre un atașament mental). · Pe un nivel superior de atașament, noi putem deveni obsedați de persoanele și de problemele din mediul nostru înconjurător, încercând să le controlăm (caz în care ne focalizăm aproape în totalitate energia mentală, fizică și emoțională asupra obiectului obsesiei noastre). · Alternativ, noi putem deveni dependenți în plan emoțional de oamenii din jurul nostru (atașamentul nostru devine astfel și mai puternic). · În sfârșit, putem deveni îngrijitori (salvatori) ai unei alte persoane, atașându-ne astfel ferm de nevoia sa de a depinde de noi. Problemele legate de atașament sunt foarte numeroase. (În acest capitol voi insista doar asupra grijilor și obsesiei. În capitolele următoare voi vorbi inclusiv despre alte forme de atașament.) Implicarea excesivă în orice fel de situație ne poate arunca într-o stare de haos, nu doar pe noi, ci și pe cei din jurul nostru. Atunci când ne focalizăm întreaga energie asupra anumitor persoane sau probleme, nouă nu ne mai rămâne aproape niciun strop de energie pentru a ne trăi propria viață. Mai mult decât atât, întreaga atmosferă din jurul nostru este încărcată de griji și de responsabilitate. Dacă ne asumăm în totalitate această greutate, noi nu mai lăsăm practic nimic din ea pentru oamenii din jurul nostru. Ea ne strivește pe noi, dar îi eliberează pe ceilalți. Lucrurile nu se opresc însă aici. Grijile noastre legate de ceilalți oameni și de problemele lor nu îi ajută cu nimic pe aceștia. Ele nu le rezolvă problemele, nu îi ajută cu adevărat pe aceștia, și încă și mai puțin pe noi înșine. Practic, ele reprezintă o risipă de energie. „Dacă ești convins că faptul că îți pare rău ori îți faci griji pe termen lung pentru altcineva schimbă cu ceva situația acestuia, înseamnă că trăiești pe o altă planetă, cu o realitate complet diferită de a noastră”, scrie dr. Wayne W. Dyer în cartea Zonele tale eronate[2]. Grijile și obsesiile legate de alții ne mențin atât de captivi în hățișul lor încât ne împiedică să ne rezolvăm propriile noastre probleme. Ori de câte ori ne atașăm în acest fel de ceva sau de cineva, noi ne detașăm în mod automat de noi înșine. Cu alte cuvinte, pierdem contactul cu noi înșine, blocându-ne astfel puterea și capacitatea de a gândi, de a simți, de a acționa și de a avea grijă de noi înșine. În acest fel, noi pierdem practic controlul asupra vieții noastre. Obsesia față de o altă persoană sau problemă este o capcană îngrozitoare. Ai cunoscut vreodată pe cineva obsedat de o altă persoană (sau situație)? Un astfel de om este incapabil să discute despre altceva sau să se gândească la orice alt subiect. Chiar dacă pare că te ascultă atunci când vorbești, tu știi foarte bine că este incapabil să te audă, căci mintea lui se rotește la infinit în același cerc vicios compulsiv, reiterându-l fără încetare. Indiferent ce îi spui, el face automat asocieri cu obiectul obsesiei sale, chiar dacă acesta nu are nicio legătură cu subiectul discuției voastre. Îți repetă la infinit aceleași lucruri, schimbând doar foarte puțin formularea, sau chiar repetând aceleași cuvinte! Nimic din ce îi spui nu poate schimba ceva. Chiar dacă îi spui să înceteze cu obsesia sa, nu îl ajuți cu nimic. Dacă ar putea, probabil că ar face singur acest lucru! Problema sa este că nu poate (cel puțin pe moment). Problema sau grijile sale nu numai că îl deranjează, dar chiar îi controlează viața. Foarte multe dintre persoanele cu care am lucrat în cadrul grupurilor noastre de familie au fost literalmente obsedate de oamenii din viața lor de care aveau grijă. Ori de câte ori le întrebam ce simt, ele îmi răspundeau ce simțea cealaltă persoană. Ori de câte ori le întrebam ce fac, îmi răspundeau ce făcea cealaltă persoană. Întreaga lor atenție era focalizată asupra unei alte persoane (sau situații), nu a lor. Multe dintre ele au reiterat ani la rând acest mecanism: făcându-și griji, reacționând și încercând să controleze viața persoanei din viața lor pe care o îngrijeau. Acești oameni erau niște cochilii goale, uneori aproape invizibile, fără niciun miez. Energia lor vitală lipsea, căci era focalizată în totalitate asupra altcuiva. Nu îmi puteau spune ce simțeau și ce gândeau, pentru simplul motiv că nu aveau habar, pentru că nu își focalizau niciodată atenția asupra lor însele. Poate că și tu ai fost obsedat de cineva sau de o anumită situație. Să spunem că cineva face sau îți spune ceva. Prin minte îți trece un gând care îți reamintește de un eveniment din trecutul tău. În conștiința ta pătrunde o anumită problemă. În viața ta se întâmplă sau nu se întâmplă ceva. Uneori, simți că se întâmplă ceva, dar nu îți este foarte clar ce anume. Persoana care te obsedează nu te-a sunat încă, și de regulă o făcea până acum. Nu îți răspunde la telefon, și ar fi trebuit să o facă. Este zi de salariu. În trecut se îmbăta întotdeauna în ziua de salariu. Oare se va întâmpla din nou astăzi? Nu știi ce, de ce și când, dar știi sigur că s-a întâmplat, se întâmplă sau urmează să se întâmple ceva groaznic! Simți acest lucru în plexul solar. Starea de anxietate care le este atât de familiară tuturor co-dependenților te copleșește și începe să te sufoce. Acesta este motivul pentru care foarte mulți co-dependenți își fac singuri rău. Anxietatea este principalul aliment cu care se hrănesc grijile și obsesia. Este apogeul fricii. De regulă, teama vine și pleacă, lăsându-ne în starea de „fugi, luptă sau încremenește”, dar anxietatea nu dispare niciodată cu adevărat. Ea ne sufocă mintea, paralizând-o pentru a-și satisface propriul scop: reiterarea la infinit a acelorași gânduri inutile. Ea reprezintă combustibilul care ne alimentează toate comportamentele asociate cu controlul. Noi nu ne mai putem gândi la altceva decât la menținerea lucrurilor sub control, în speranța că problema va dispărea apoi de la sine. Aceasta este urzeala co-dependenței. Atunci când ești obsedat, tu nu te mai poți gândi la altceva decât la persoana sau la problema care te obsedează. Nu mai ai nicio idee ce anume simți, ce gândești cu adevărat și ce ar trebui să faci. Tot ce știi este că trebuie să faci ceva, și asta chiar acum, pentru numele lui Dumnezeu! Grijile, obsesiile și controlul sunt simple iluzii. Ele sunt niște trucuri prin care ne amăgim singuri. Nouă ni se pare că facem ceva pentru a ne rezolva problemele, dar acest lucru reprezintă o Fata Morgana. Marea majoritate a oamenilor s-au obișnuit să reacționeze în acest fel din motive justificate. Ei au trăit cândva cu probleme complicate care le-au perturbat viața, putând provoca anxietate, supărare, griji și obsesii oricărui om. Unii iubesc pe cineva care și-a pierdut complet controlul asupra vieții sale, fie din cauza alcoolismului, fie din cea a unei tulburări alimentare, a jocurilor de noroc, a unei probleme mentale sau emoționale, ori a unei combinații între acești factori. Unii oameni din jurul nostru au probleme mai puțin grave, dar ne facem totuși griji pentru ei. Spre exemplu, este posibil ca persoanele dragi să aibă oscilații emoționale (să treacă de la o extremă la alta), sau să facă anumite lucruri pe care noi nu le-am face niciodată. Alteori, noi credem că ar trebui să acționeze într-o manieră diferită, mai bună, care nu le-ar cauza la fel de multe probleme. Alți oameni își dezvoltă o atitudine de atașament – făcându-și griji, reacționând și încercând într-o manieră obsesivă să îi controleze pe ceilalți – dintr-o simplă obișnuință. Mulți dintre ei au trăit cândva alături de persoane sau în mijlocul unor evenimente scăpate de sub orice control. Obsesia și încercarea de a controla lucrurile au reprezentat pe timpuri maniera lor de a restaura starea de echilibru sau de a împiedica temporar înrăutățirea situației, așa că au păstrat mai târziu aceste mecanisme. Unii se tem să renunțe la ele, pentru a nu reitera lucrurile groaznice care li s-au întâmplat în trecut. Există de asemenea oameni atașați de alte persoane, care și-au trăit atât de mult timp viața numai pentru și prin intermediul acestora încât nu mai cunosc niciun alt mod de a trăi. Lor li se pare mai sigur să rămână atașați. Cel puțin, atunci când reacționează li se pare să sunt vii, întrucât au un motiv pentru a-și continua obsesiile și tendința de control. Dintr-un motiv sau altul, co-dependenții au tendința de a se atașa de diferite probleme și persoane, chit că grijile nu rezolvă niciodată nimic; chit că respectivele probleme nu au decât rareori soluții; chit că din cauza obsesiilor lor ei nu mai reușesc să citească nicio carte, să se uite la televizor sau să iasă la o plimbare; chit că emoțiile lor sunt în permanență haotice, în funcție de ceea ce a spus sau nu a spus persoana de care sunt obsedați, de ce a făcut sau nu a făcut ea, ori de ce anume intenționează să facă în continuare; chit că ceea ce fac ei nu ajută pe nimeni! Indiferent de costuri, ei continuă să se cramponeze de obsesiile și de atașamentul lor. Își scrâșnesc dinții, se agață disperați de funia lor și o strâng și mai tare! Unii oameni nici măcar nu sunt conștienți de strânsoarea acestei funii. Ei s-au autoconvins că trebuie neapărat să o strângă atât de tare, întrucât nu au nicio altă șansă decât să reacționeze la problema sau la persoana de care sunt obsedați în această manieră compulsivă. Adeseori, atunci când le sugerez acestor oameni să se detașeze de problema sau de persoana de care sunt obsedați, ei îmi răspund plini de oroare: „O, nici nu mă gândesc! Nu aș putea face niciodată așa ceva. Îl (o) iubesc mult prea mult. Îmi pasă mult prea mult de el (ea) ca să fac așa ceva. Această problemă (sau această persoană) este mult prea importantă pentru mine. Trebuie să rămân atașat!” Răspunsul meu este de fiecare dată același: „CINE SPUNE CÃ TREBUIE SÃ RÃMÂI ASTFEL?” Am o veste bună: nimeni nu „trebuie” să rămână atașat de problema sau de persoana de care este obsedat. Există o cale mai bună, numită: „detașare”[3]. Dacă nu ești obișnuit cu ea, la început te poate speria, dar mai devreme sau mai târziu vei constata că ea este infinit mai bună pentru toți cei implicați.
O cale mai bună Ce este de fapt detașarea? Ce anume îți cer atunci când te invit să o practici? (Așa cum probabil că ai ghicit deja, acesta este doar un alt termen din jargonul de specialitate.) Mai întâi de toate, haide să vedem ce nu este detașarea. Ea nu este în niciun caz o retragere rece și ostilă în lumea noastră; o acceptare resemnată sau disperată a tuturor situațiilor pe care ni le scoate în cale viața; o trecere de tip robot prin viață, complet indiferent la celelalte persoane și probleme, și neafectat de acestea; o fericire aparentă bazată pe ignoranță; refuzul de a ne îndeplini adevăratele responsabilități față de noi înșine și de ceilalți; sau o renunțare totală la relațiile noastre. De asemenea, ea nu presupune în niciun caz refuzul de a ne oferi iubirea și preocuparea, deși uneori acestea pot fi singurele lucruri pe care le putem face cu adevărat pentru persoana în cauză. La modul ideal, detașarea reprezintă o eliberare sau o desprindere față de o persoană sau de o problemă de care suntem îndrăgostiți. În acest fel, noi ne separăm mental, emoțional și uneori chiar fizic de legăturile nesănătoase (și adeseori dureroase) cu viața și responsabilitățile persoanei de care suntem atașați, inclusiv de problemele pe care nu le putem rezolva. (Această definiție apare într-o broșură intitulată „Detașarea” care circulă de ani de zile în rândul grupurilor Al-Anon.) Detașarea este bazată pe următoarele premise: orice om este responsabil pentru el însuși; noi nu putem rezolva problemele altora (decât pe ale noastre); iar grijile nu ne ajută cu nimic, nici pe noi, nici persoana la care ținem. Noi adoptăm astfel o politică a neasumării responsabilităților celorlalți oameni din viața noastră, ducându-le însă la bun sfârșit pe cele care ne aparțin. Dacă o altă persoană din viața noastră a creat un dezastru în viața ei, noi îi permitem să suporte singură consecințele. În acest fel, noi îi acordăm practic libertatea de a fi cea care este, de a-și asuma responsabilitatea pentru propria sa viață și de a se maturiza. Simultan, noi ne acordăm nouă înșine aceeași libertate, trăindu-ne viața așa cum știm mai bine. Încercăm să înțelegem ce anume putem schimba și ce nu, după care nu mai încercăm să schimbăm acele lucruri pe care nu le putem schimba. Facem tot ce putem pentru a rezolva o problemă, după care nu ne mai batem capul cu ea, fierbând în suc propriu. Dacă am făcut tot ce ne-a stat în puteri, dar am ajuns la concluzia că nu putem rezolva o anumită problemă, învățăm să conviețuim cu ea, sau în pofida ei. Mai mult decât atât, ne străduim să trăim fericiți, focalizându-ne cu eroism atenția asupra lucrurilor bune din viața noastră curentă și fiind recunoscători pentru ele. Învățăm astfel o lecție de magie, care susține că atunci când facem tot ce putem cu ceea ce avem la dispoziție, noi primim mai mult de la univers. Detașarea presupune să ne trăim viața „în momentul prezent”, adică aici și acum. Cu alte cuvinte, noi îi permitem vieții să se deruleze de la sine, fără a încerca să o forțăm și să o controlăm. Ne eliberăm de regretele referitoare la trecut și de temerile referitoare la viitor, și încercăm să ne trăim la apogeu ziua curentă. Între altele, detașarea presupune o acceptare a realității așa cum este ea. Ea necesită foarte multă credință – în noi înșine, în Dumnezeu, în ceilalți oameni, în ordinea naturală și în destinul acestei lumi. Noi credem în faptul că fiecare moment este perfect așa cum este, indiferent ce ne aduce el. Ne eliberăm de poverile și de grijile noastre, și ne acordăm libertatea de a ne bucura de viață în pofida problemelor noastre nerezolvate. Avem încredere că totul este bine în viața noastră, în pofida conflictelor cu care ne confruntăm. Suntem ferm convinși că o Putere mai presus decât noi știe perfect ce se întâmplă, având un plan precis și cele mai bune intenții pentru noi. Înțelegem că această Putere poate face mult mai mult decât noi pentru ne rezolva problemele. De aceea, încercăm să ne dăm la o parte din calea Ei, lăsând-o să acționeze în locul nostru. În timp, ajungem să știm absolut sigur că totul este bine, întrucât constatăm că chiar și cele mai stranii (și uneori cele mai dureroase) lucruri sfârșesc prin a se rezolva în beneficiul tuturor părților implicate. Judi Hollis a vorbit pe larg despre detașare într-o secțiune referitoare la co-dependență din cartea ei, Grăsimea este o afacere de familie. Ea descrie aici detașarea ca pe o „neutralitate sănătoasă”[4]. Detașarea nu înseamnă că nu ne pasă, ci doar că învățăm să iubim, să îngrijim pe altcineva și să ne implicăm fără a înnebuni complet, renunțând astfel să mai creăm haos în mintea și în mediul nostru înconjurător. Atunci când nu o luăm razna din anxietate și într-o manieră compulsivă, noi putem lua decizii mult mai bune referitoare la maniera în care îi iubim pe cei dragi, rezolvându-ne în același timp problemele. Devenim astfel liberi să îi iubim și să îi îngrijim pe cei dragi într-o manieră care îi ajută eficient, dar fără a ne face rău nouă înșine[5]. Recompensele stării de detașare nu sunt deloc minore: seninătatea; o senzație profundă de pace interioară; capacitatea de a oferi și de a primi iubire într-o manieră echilibrată, dătătoare de energie; și libertatea de a găsi soluții reale pentru problemele noastre. Detașarea ne ajută să ne găsim astfel libertatea de a ne trăi viața fără un sentiment excesiv de vinovăție sau de responsabilitate față de altcineva[6]. Uneori, detașarea noastră îi poate motiva chiar și pe cei din jurul nostru să înceapă să își rezolve problemele. Noi nu ne mai facem griji legate de ei, așa că sunt nevoiți să o facă singuri, poate pentru prima oară în viața lor. Ce plan perfect! Practic, ne vedem fiecare de treaba lui… Am descris ceva mai devreme cum reacționează o persoană prinsă în hățișul obsesiilor și grijilor sale. De-a lungul vieții, am cunoscut foarte mulți oameni care au fost nevoiți (sau au ales) să trăiască în mijlocul unor probleme grave, alături de o consoartă alcoolică ce nu se trezește niciodată din beție, de un copil grav handicapat sau de un adolescent ferm hotărât să se autodistrugă cu ajutorul drogurilor și al comportamentului criminal. Acești oameni au învățat să trăiască împreună cu problemele lor (sau în pofida lor). Ei și-au deplâns pierderea, au găsit o modalitate de a-și trăi viața fără resemnare, fără să se considere martiri și fără să dispere, într-o stare de entuziasm, de pace interioară și de recunoștință profundă față de tot ce este bun în viața lor. Au continuat să își respecte responsabilitățile reale, să dăruiască, să îi ajute și să îi iubească pe cei din viața lor, dar au învățat inclusiv să își dăruiască și să se iubească pe ei înșiși, să se prețuiască pe sine. De bună seamă, ei nu au învățat peste noapte aceste lecții și nu le-au putut aplica perfect sau instantaneu, dar cel puțin au făcut un efort în această direcție, și în cele din urmă le-au învățat foarte bine. Le datorez o recunoștință enormă acestor oameni, căci ei m-au învățat că starea de detașare este posibilă, ilustrându-mi că aceasta poate funcționa. Doresc să îți transmit acum mai departe această speranță, cu dorința arzătoare de a transmite la rândul tău mai departe acest mesaj, potrivit căruia starea de detașare este reală și înflorește prin cultivare și dedicație. Cultivarea stării de detașare este în egală măsură o practică și o artă. Eu cred de asemenea că este inclusiv un dar care le este oferit celor care îl caută. Cum ne putem detașa? Ce putem face pentru a ne elibera emoțiile, mintea, corpul și spiritul din agonia înlănțuirii? Ei bine, putem încerca acest lucru. La început nu vom avea cine știe ce succes. O femeie care a participat la foarte multe întruniri ale AA și Al-Anon sugerează o formulă în trei părți pe care a numit-o „HOW”: Onestitate, Deschidere și Voința de a încerca[7][8]. În capitolele următoare vom discuta despre anumite concepte specifice care caracterizează detașarea de diferite forme de atașament. Va trebui să decizi singur în ce măsură se aplică aceste idei în situația ta particulară, iar apoi să îți găsești propria cale. Prin cultivarea smereniei și a abandonării, precum și printr-un anumit efort personal, eu sunt absolut convinsă că vei reuși. În viziunea mea, starea de detașare poate deveni – prin practică – o reacție obișnuită, la fel ca și obsesia, grijile și încercarea de a controla situația. Probabil că nu o vei putea practica perfect, dar nimeni nu a reușit vreodată acest lucru! Indiferent în ce ritm personal vei cultiva starea de detașare în viața ta, eu cred că va fi ideal pentru tine. Nu pot decât să sper că vei reuși să te detașezi cu multă iubire de persoana sau de persoanele de care dorești să te eliberezi (din obsesia față de ele). Convingerea mea este că este mult mai bine să faci tot ceea ce faci cu iubire. Pe de altă parte, dacă nu te poți detașa cu iubire, eu cred totuși că este mai bine să te detașezi furios decât să rămâi atașat. De ce? Deoarece atunci când ești detașat te afli într-o poziție mult mai bună de a-ți echilibra emoțiile (și îndeosebi resentimentele). Atât timp cât vei rămâne în continuare atașat, nu vei reuși decât să te ancorezi din ce în ce mai puternic în starea ta de iritare și de frustrare. Când este absolut limpede că trebuie să ne detașăm? Atunci când nu ne mai putem opri din gândurile, discuțiile și grijile referitoare la o anumită persoană sau la o anumită situație; atunci când emoțiile noastre sunt într-o fierbere continuă; atunci când suntem tot timpul de părere că trebuie să facem ceva pentru altcineva, pentru că nu mai suportăm nici măcar un minut să stăm cu mâinile în sân; atunci când ni se pare că atârnăm de un singur fir, care se poate rupe oricând; și în sfârșit, atunci când suntem convinși că nu mai putem trăi cu o anumită problemă pe care o avem de foarte mult timp. În astfel de situații, este limpede că a sosit timpul să ne detașăm! În timp, vom învăța să ne dăm rapid seama în ce situații se recomandă cel mai mult starea de detașare. Regula de aur în această privință este cât se poate de simplă: cel mai mult trebuie să ne detașăm atunci când acest lucru ni se pare de-a dreptul imposibil (sau foarte improbabil să reușim)! Voi încheia acest capitol cu o poveste adevărată: într-o noapte mi-a sunat telefonul. Era trecut de miezul nopții. Eram în pat și m-am întrebat imediat cine mă putea suna la o oră atât de târzie din noapte. De bună seamă, m-am gândit că trebuia să fie o urgență. Într-un fel, chiar era o urgență. La celălalt capăt al firului era o necunoscută. Aceasta își sunase toată seara prietenii, din dorința de a primi / simți o anumită consolare. Se părea însă că până atunci nu o primise. Una dintre prietene i-a dat un număr de telefon al unei cunoștințe, care i-a sugerat să mă sune pe mine! Imediat după ce m-am prezentat, femeia a explodat, ținându-mi o tiradă interminabilă. Mi-a spus că soțul ei se ducea pe timpuri la Alcoolicii Anonimi. La un moment dat s-a separat de ea, iar acum își dădea întâlnire cu o altă femeie, pentru că dorea să „se regăsească”. Mai mult decât atât, înainte de a o părăsi renunțase să mai meargă la întâlnirile AA; parcă înnebunise. Așa că acum femeia se întreba – pe bună dreptate – cum se făcea că soțul ei nu mai acționa ca nebunul în condițiile în care găsise o femeie mult mai tânără decât el!? Inițial am rămas fără grai. Oricum, îmi era aproape imposibil să îi spun ceva, căci femeia perora în continuare, fără să se poată opri. În cele din urmă m-a întrebat totuși: - Nu crezi că este bolnav? Că acționează ca un nebun? Că cineva ar trebui să facă ceva pentru el? - Poate că da, i-am răspuns, dar în mod evident, eu nu pot face nimic pentru el, și nici tu. Sinceră să fiu, îmi fac mai multe griji în privința ta. Ce simți tu? Ce crezi tu? Ce lucruri ar trebui să faci tu pentru a avea grijă de tine? Acesta este mesajul meu inclusiv pentru voi, dragii mei cititori. Sunt conștientă că aveți probleme. Înțeleg că foarte mulți dintre voi suferiți profund și că vă faceți griji legate de alți oameni din viața voastră. Mulți dintre aceștia se distrug pe ei înșiși, dar și pe voi și familia voastră, chiar sub ochii voștri. Eu nu pot face însă nimic pentru a-i controla pe acești oameni, și cel mai probabil nici voi. La urma urmelor, dacă ați fi putut face ceva pentru ei, ați fi făcut deja acest lucru până acum! Prin urmare, detașați-vă. Detașați-vă cu iubire, sau furioși, dar faceți-o oricum. Știu că este greu, dar în timp va deveni din ce în ce mai ușor, pe măsură ce veți continua să practicați. Dacă nu vă puteți detașa în totalitate, încercați cel puțin să „o lăsați mai moale”[9]. Relaxați-vă. Faceți un pas înapoi. Respirați adânc și focalizați-vă atenția asupra voastră.
Activități practice 1. Există vreo problemă sau vreo persoană în viața ta în privința căreia îți faci griji excesive? Descrie persoana sau problema respectivă în scris. Fă acest lucru cât mai detaliat cu putință, până când ajungi să nu te mai simți atât de obsedat de ea. Dacă ai terminat cu persoana sau cu problema respectivă, continuă să scrii spre tine. Ce gândești tu? Ce simți tu? 2. Ce simți atunci când îți propui să te detașezi de persoana sau de problema respectivă? Ce crezi că s-ar întâmpla dacă te-ai detașa? Nu crezi că lucrul respectiv s-ar întâmpla oricum, indiferent dacă practici sau nu detașarea în privința persoanei sau a problemei respective? În ce fel te-a ajutat până acum atașamentul față de acestea – grijile, obsesiile, încercarea de a le controla? 3. Dacă nu ai avea această persoană sau această problemă în viața ta, ce ai face? Cât de diferită ar fi viața ta față de cea pe care o ai la ora actuală? Ce ai simți, și în ce fel te-ai comporta? Vizualizează timp de câteva minute faptul că trăiești deja această viață (că simți și te comporți altfel) în pofida problemei tale curente, rămasă nerezolvată. Vizualizează faptul că îi pui mâinile persoanei de care ai grijă în mâinile lui Dumnezeu, sau că depui problema cu care te confrunți la picioarele Acestuia[10]. Vizualizează-L pe Dumnezeu ținând în mâinile Sale mâinile persoanei pe care o îngrijești sau acceptând problema cu care te confrunți. În continuare, vizualizează-L cum îți ia mâinile în ale Sale. Totul este bine în acest moment. Totul este exact așa cum trebuie să fie. Totul va fi bine – cu mult mai bine decât crezi la ora actuală. [1] [2] [3] [4] [5] [6] [7] [8] [9] [10] |