Gândirea paralelă

Descoperirea eșecului gândirii tradiționale i-a permis lui Edward de Bono să inițieze o dezbatere de proporții globale despre natura și despre funcțiile gândirii și să dea naștere unei adevărate revoluții a creativității.
În cărțile sale, rigiditatea sistemului tradițional de gândire, care nu face față schimbării, cedează locul gândirii paralele, singura care ține pasul cu transformările rapide ale lumii în care trăim. In orice domeniu ar fi aplicate, metodele gândirii paralele deschid noi orizonturi și un câmp al posibilităților concomitente în care sistemele multiple, ca și valorile, pot coexista.
Edward de Bono eliberează gândirea, făcând-o mai cooperantă, mai flexibilă, mai creativă, mai deschisă spre acțiune și spre inovație!
Lucrarea de față, o adevărată capodoperă a gândirii creative, dezvăluie un set de tehnici ușor de aplicat care facilitează reconcilierea oricăror contradicții, punând accentul pe elaborarea permanentă a unor noi opțiuni. Metoda prezentată de dr. Edward de Bono, bazată pe acceptarea bogăției posibilităților date, depășește natura conflictuală a gândirii tradiționale și lasă cale liberă inovației.

Capitolul 1 Undița nepotrivită 10
Capitolul 2 Ordinea din haos 14
Capitolul 3 Ordinea 17
Capitolul 4 Scepticii 22
Capitolul 5 Metoda socratică 27
Capitolul 6 Cum funcționează metoda socratică 31
Capitolul 7 Căutarea 40
Capitolul 8 Critica și eliminarea „neadevărului" 42
Capitolul 9 Polemica adversativă, argumentația și dezbaterea 50
Capitolul 10 Gândirea paralelă 57
Capitolul 11 Rezolvarea problemei 70
Capitolul 12 Evoluția ideilor 75
Capitolul 13 Căutarea adevărului 83
Capitolul 14 Adevărul 91
Capitolul 15 întrebările 101
Capitolul 16 Definiții, cutii ale judecății, categorii și generalizări 112
Capitolul 17 Valoarea cutiilor 122
Capitolul 18 Problema lui „este" 126
Capitolul 19 Tirania judecății 133
Capitolul 20 Posibilitate V5 certitudine 139
Capitolul 21 Explorare vs judecată 145
Capitolul 22 Proiectare vs analiză 157
Capitolul 23 Informații vs idei 167
Capitolul 24 Deplasare vs judecată 174
Capitolul 25 A crea vs a descoperi 182
Capitolul 26 Lumea interioară vs lumea exterioară 187
Capitolul 27 Alternativele 197
Capitolul 28 Paralelele 204
Capitolul 29 Posibilitățile 218
Capitolul 30 Proiectarea unei căi de urmat 229
Capitolul 31 Înțelepciune vs istețime 247
Capitolul 32 Dialectică vs posibilități paralele 254
Capitolul 33 Acțiune vs descriere 259
Capitolul 34 Valoare vs adevăr 267
Capitolul 35 Logica apei și gândirea paralelă 278
Capitolul 36 Suprapunerea 284
Capitolul 37 Schimbare vs stabilitate 291
Capitolul 38 Noi mecanisme ale limbajului 297

Rezumatul 1: Gândirea paralelă vs gândirea occidentală 304
Rezumatul 2: Eșecul gândirii occidentale 313

Epilog 320
Indice 325

Dacă oamenii nu au libertatea de a fi păcăliți, nu există democrație.

Sofiștii preferau mai degrabă să opereze cu o realitate construită a „credințelor" decât să caute un adevăr imuabil și absolut. Credințele percepționale erau adevărate, însă nu toate erau și valide. Așadar, acestea erau adevărate la nivelul persoanei care le avea, însă nu erau cu necesitate valide în ceea ce privește lumea exterioară, ceilalți oameni și societatea. Asta înseamnă un subiectivism extrem.
Această determinare relativistă menține acele adevăruri corelate la nivelul unor anumite circumstanțe sau jocuri bine definite, ceea ce, într-un fel, i-a anticipat pe logicienii pozitiviști și pe Wittgenstein.
Desigur, dacă adevărul ar fi relativ iar percepția ar reprezenta facultatea de cunoaștere supremă, atunci învățarea artei persuasiunii ar avea cu atât mai mult sens dacă luăm în considerare scopul de a schimba credințele și percepțiile oamenilor.
Sunt mulți astăzi cei care ar spune că sofiștii au avut dreptate și că secolele de jocuri filozofice ce au urmat au reprezentat niște piruete inutile care ne-au adus exact de unde am plecat.
Dar ar putea fi oare funcțională o societate fundamentată pe principiile îndoielii universale; bazată pe valorile subiective; bazată pe adevăruri care au doar un statut relativ? Evident că nu. Asta ar însemna să fie un haos total, în care persuasivii abili (instruiți de sofiști) ar deține controlul, deoarece ei ar putea înșela lumea prin manipularea percepțiilor.
Societatea nu ar putea funcționa în felul ăsta. Astfel că, pe parcurs, a apărut Socrate pentru a demonstra că adevărul nu este subiectiv sau relativ, că există un adevăr profund, imuabil, intrinsec și absolut, care poate fi descoperit prin interogație. în mod ironic, noua democrație fascistă apărută în Atena l-a condamnat la moarte pe Socrate pentru că metoda sa interogativă părea să submineze „vechile valori" exact în modul în care acestea fuseseră subminate de sofiști. Și, totuși, Socrate căuta să facă exact opusul.
Acesta a fost contextul în care a apărut Platon cu concepțiile sale fasciste, atât în privința Statului, cât și în privința orânduirii lumii înconjurătoare. Lucrurile trebuiau să fie absolute și ordonate. El a combinat concepția lui Heraclit, potrivit căreia tot ceea ce există este supus schimbării, cu concepția opusă a lui Parmenide, anume că esența în sine este imuabilă. Astfel a apărut teoria „formelor inteligibile" absolute. Acestea reprezentau adevăruri permanente și intrinseci ce „urmează a fi descoperite".

Sunt mulți astăzi cei care ar spune că sofiștii au avut dreptate și că secolele de jocuri filozofice ce au urmat au reprezentat niște piruete inutile care ne-au adus exact de unde am plecat.