Aceasta e una dintre acele înțelegeri pe care le închei
cu bună-credință, așa că nu folosește la nimic să te răfuiești retrospectiv.
Imaginea idilică cu care se avântă mirii într-o căsătorie nu ține cont de
realitate. În acel moment, oricine își idealizează relația - nu doar cei care
vor ajunge în cele din urmă să trăiască dependenți de o substanță sau afectați
de vreo altă disfuncție. Oricine și-ar face iluzii. Diferența e că, în
relațiile afectate de abuz de substanțe sau în cele disfuncționale în general,
realitatea continuă să fie distorsionată și, puțin câte puțin, cuplul pierde
din vedere ce anume înseamnă „relație conjugală fericită”.
Dacă statisticile sunt corecte (deși, probabil, realitatea e chiar mai gravă),
atunci o mare parte dintre adulții de azi au crescut într-o familie în care
cineva era dependent sau în vreun alt fel disfuncțional. E cazul să fim
conștienți de amploarea situației, fiindcă probabil asta înseamnă că, din capul
locului, n-ai nici cea mai vagă idee cum să cultivi o relație conjugală
sănătoasă. Încercările tale timpurii de „a face lucrurile cum trebuie” au
fost bazate pe niște modele pe care nu le-ai văzut niciodată în realitate și
nici nu le-ai testat. Eforturile tale reflectau, mai degrabă, niște modele de
relaționare construite în capul tău. Prin urmare, naivitatea jurămintelor de
căsătorie s-a suprapus fix peste convingerea ta iluzorie că „pentru noi va fi
altfel decât a fost pentru familia mea”.
Chiar dacă tiparul conjugal creat de alcoolism este discutat în detaliu aici și
va fi întrebuințat ca punct de referință de-a lungul întregii cărți, e
important să reafirm că există în lume numeroase alte sisteme familiale
disfuncționale - care își au propriile tipare de deteriorare a relației,
similare celui prezentat în aceste pagini. Dependența de muncă este, și ea, un
proces adictiv care tinde să înstrăineze familiile. O asemenea dependență se
formează atunci când entuziasmul de a munci din greu în scopul de a economisi
bani și a-ți realiza planurile de viitor (forță care se manifestă pe la
începuturile unui mariaj aflat în plină evoluție) intră în vrie (până în
punctul în care unul dintre parteneri ajunge să petreacă atât de mult timp la
serviciu, își aduce acasă atât de multe sarcini profesionale și alocă atât de
mult timp contactând persoane care au legătură cu slujba, încât celălalt
partener de cuplu se simte părăsit).
În acest caz, procesul de înstrăinare e lent, iar raționalizările foarte
puternice: „Pentru noi fac asta” sau „Nu-i corect să te năpustești peste
mine, când eu doar încerc să câștig bani ca să putem trăi liniștiți” sau
„La sfârșitul zilei, sunt atât de obosit, încât nu mai am putere să ies în
societate ori să stau la discuții cu tine, așa că trebuie să fii mai
înțelegătoare”. Soția respectivă se va simți foarte vinovată, însă
resentimentele ei se vor aduna treptat. Nu mai e loc de intimitate aici și nu
mai avem nici vreun model de relație maritală sănătoasă.
O altă situație potențial periculoasă este aceea în care există un regres al
veniturilor. Dacă familia e obișnuită cu un anumit standard de viață, după care
principalul venit se pierde, iar nivelul de trai scade abrupt, stresul cauzat
de acele schimbări se revarsă asupra întregii familii. Deși orice om de
bună-credință și-ar dori să se manifeste încurajator și chiar dacă cei doi
parteneri se susțin unul pe altul în vremuri dificile, se poate întâmpla ca
presiunea să-i copleșească.
Încă o dată, arătătorul se îndreaptă către celălalt: „N-a fost vina mea că m-au
concediat” sau „Dacă erai în stare să-ți ții gura, nu ți-ai fi pierdut
jobul” sau „Tata mi-a zis că ești un ratat, încă de când ne-am luat”.
|
Adevăr Divin
