În
cazul multor oameni, primele simptome ale procrastinării au apărut în școală -
cea dintâi introducere formală a copiilor în societatea noastră mai largă,
competitivă. Sistemele de evaluare din multe școli pun accentul pe abilitățile
academice ca principal factor de distincție între elevi, așa că fiecare dintre
noi ne-am identificat cu un A (Foarte bine), un C (Satisfăcător) sau un F
(Slab) în funcție de categoria din care am făcut parte. Găștile care se
formează în școală au adesea la bază aceste distincții. „Tocilarii”,
„sportivii”, „petrecăreții” râd adesea de copiii din alte găști
pentru a-și stabili propriul loc în cadrul ierarhiei. Experiențele impuse de
anturaj pot avea un efect puternic asupra încrederii unei persoane în
abilitățile sale academice și sociale. Adulții continuă să se perceapă în
termenii în care erau etichetați în școală mult timp după terminarea ei.
De asemenea, oamenii continuă să se perceapă în funcție de dificultățile de
învățare din școală - probleme de citire sau la matematică, lipsa de
concentrare sau atenție, dificultatea de a procesa informații sau probleme
legate de vorbire. Chiar dacă abilitățile lor s-au îmbunătățit de-a lungul
anilor, nu se simt complet feriți de eventualitatea ca cineva să le descopere
lipsurile. În aceste cazuri, procrastinarea poate fi o strategie de a masca
punctele slabe.
Poate că procrastinarea ne-a oferit un soi de protecție specială în clasă. Poate
că profesorul ne-a spus: „Mi-aș dori să te străduiești mai mult”, dar n-a
putut spune niciodată: „Pur și simplu nu ești suficient de dotat”, pentru
că n-a văzut niciodată ce puteam face. Din păcate, oamenii uită uneori că
notele nu măsoară doar intelectul. Ele măsoară și abilitatea copilului de a se
concentra, de a coopera și de a-și folosi imaginația liber.
Indiferent când am început să procrastinăm, știm cât de greu este să ne oprim. Pe
lângă faptul că funcționează ca o strategie de autoprotecție, procrastinarea se
bazează pe convingeri adânc înrădăcinate despre viață. Am auzit aceste idei exprimate
atât de des încât le-am dat un nume: Codul procrastinatorului.
CODUL PROCRASTINATORULUI
Trebuie să fiu perfect(ă).
Tot ce fac ar trebui să
meargă ușor și fără efort.
E mai bine să nu fac nimic
decât să-mi asum un risc și să eșuez.
N-ar trebui să am niciun fel
de limitări.
Dacă nu pot să fac un lucru
bine, nu merită să-l fac deloc.
Trebuie să evit provocările.
Dacă reușesc, cineva va avea
de suferit.
Dacă mă descurc bine de data
asta, trebuie să mă descurc bine tot timpul.
Dacă urmez regulile altcuiva,
înseamnă că cedez și că nu mai dețin controlul.
Nu-mi permit să renunț la
nimic și la nimeni.
Dacă-mi arăt adevărata față,
oamenilor nu le va plăcea de mine.
Există un răspuns corect și o
să aștept până când îl găsesc.
S-ar
putea ca aceste presupuneri să ne fie familiare sau s-ar putea să funcționeze
fără ca noi să le conștientizăm. Oricare ar fi situația, aceste presupuneri nu
sunt adevăruri absolute; ele sunt perspective personale care deschid calea
procrastinării. Dacă considerăm că ar trebui să fim perfecți, atunci s-ar putea
ca procrastinarea să ni se pară o soluție mai sigură decât să muncim din greu
și să riscăm să fim criticați sau să eșuăm. Dacă suntem convinși că succesul e
periculos, atunci există posibilitatea să ne protejăm pe noi și pe ceilalți
procrastinând si reducându-ne șansele de succes. |
Adevăr Divin
