Pur și simplu. Vindecarea vine din măsura în care lăsăm
loc tuturor acestor lucruri să se întâmple: loc pentru durere, pentru ușurare,
pentru suferință, pentru bucurie.
Atunci când ne gândim că un anumit lucru ne va aduce plăcere, nu știm ce se va
întâmpla cu adevărat. Când ne gândim că un anumit lucru ne va aduce durere, nu
știm. Cel mai important este să lăsăm loc pentru această necunoaștere. Încercăm
să facem ceea ce credem noi că va fi de ajutor. Dar nu știm. Nu știm niciodată
dacă vom cădea la pământ sau dacă vom sta drepți. Când apare o mare dezamăgire,
nu știm dacă acela este sfârșitul poveștii. Poate fi doar începutul unei mari
aventuri.
Am citit undeva despre o familie care avea un singur fiu. Erau foarte săraci.
Fiul era extrem de important pentru ei și singurul lucru care conta pentru
această familie era ca el să le aducă o oarecare susținere financiară și
prestigiu. Apoi el a căzut de pe cal și a rămas infirm. Părea că viața lor s-a
sfârșit. După două săptămâni, armata a sosit în sat și i-a luat pe toți tinerii
sănătoși, puternici ca să lupte în război, iar acestui tânăr i s-a permis să
rămână și să aibă grijă de familia lui.
Așa este viața. Nu știm nimic. Spunem despre ceva că este rău sau că este bun.
Dar, în realitate, nu știm.
Când totul se prăbușește și suntem pe marginea a ceva neștiut, testul este să
rămânem pe acea margine și să nu dăm formă concretă acelei situații. Călătoria
spirituală nu are legătură cu raiul și cu ajungerea pe un tărâm cu adevărat
minunat. De fapt, tocmai acea perspectivă asupra lucrurilor este cea care ne
face să suferim. Gândul că putem descoperi o plăcere durabilă și ne putem feri
de durere este ceea ce în budism se numește samsara, un ciclu fără speranță
care continuă la nesfârșit și ne face să suferim teribil. Primul adevăr nobil
al lui Buddha subliniază că suferința este inevitabilă pentru ființele umane
atât timp cât credem că lucrurile sunt durabile - că nu se dezintegrează, că
putem să ne bazăm pe faptul că ne vor satisface foamea de siguranță personală.
Din acest punct de vedere, singura dată când știm într-adevăr ce se întâmplă
este atunci când ne fuge pământul de sub picioare și nu știm unde să punem
piciorul ca să fim în siguranță. Folosim aceste situații fie pentru a ne trezi,
fie pentru a adormi de-a binelea. Acum - în însăși clipa în care nu simțim
pământul sub picioare - este sămânța grijii față de cei care au nevoie de
îngrijirea noastră și a descoperirii bunătății noastre.
Îmi amintesc cu claritate o zi de început de primăvară, când întreaga mea
realitate m-a părăsit. Deși asta s-a întâmplat înainte să fi ascultat vreo
învățătură budistă, a fost ceea ce unii numesc o adevărată experiență
spirituală. S-a întâmplat atunci când soțul meu mi-a spus că are o amantă.
Locuiam în nordul statului New Mexico. Stăteam în picioare, în fața căsuței
noastre modeste, și beam o ceașcă de ceai. Am auzit mașina oprind pe alee și
portiera trântindu-se. Apoi el a apărut de după colț și, fără nici o
introducere, mi-a spus că are o amantă și vrea să divorțăm.
Îmi amintesc cerul și cât de întins era. Îmi amintesc sunetul râului și aburul
ce se ridica din ceai. Nu mai exista timp, nici gânduri, nu mai exista nimic -
doar lumina și o încremenire profundă, incomensurabilă. Apoi mi-am revenit și
am luat o piatră de jos și am aruncat-o spre el.
Când cineva mă întreabă cum de m-am implicat în budism, spun întotdeauna că s-a
întâmplat pentru că eram foarte furioasă pe soțul meu. Adevărul este că soțul
meu m-a salvat. Când căsătoria mea a luat sfârșit, am încercat - din răsputeri
- să recapăt puțină siguranță, să găsesc un loc familiar, în care să mă pot
odihni. Din fericire pentru mine, nu am reușit. Instinctiv știam că anihilarea
vechiului meu eu, dependent, disperat, era singura cale de ieșire. Acela a fost
momentul în care am prins afișul acela pe perete.
|
Adevăr Divin
