Creierul vindecător

Uluitoarea revoluție științifică a secolului XXI este la dispoziția publicului larg, grație acestei excelente sinteze a cercetărilor de ultimă oră. Milioane de pacienți din întreaga lume au demonstrat deja că suferințele cauzate de afecțiuni grave, cum ar fi scleroza în plăci, boala Parkinson, atacurile cerebrale sau tulburările din spectrul abilităților cognitive, pot fi înlăturate sau ținute sub control fără intervenții chirurgicale sau tratament medicamentos. Creierul poate depăși aceste neajunsuri, dacă știm să-i exploatăm uluitoarele capacități vindecătoare.

Totuși, pacienții lui Moskowitz care au folosit MIRROR și au exploatat natura competitivă a plasticității urmează o schemă inversă: adesea, nu constată nicio schimbare săptămâni la rând, după care își dau seama treptat că durerea a scăzut. În general, îndată ce și-au recablat creierul, pot repeta exercițiile la intervale tot mai mari de timp. Am observat același proces la persoanele cu tulburări de învățare, sechele ale unui AVC sau cu leziuni cerebrale, care își remodelează creierul prin tehnici neuroplastice: simptomele nu dispar rapid. Acest proces de transformare cerebrală apare și atunci când dezvoltăm o competență nouă, de pildă învățarea unui instrument muzical sau a unei limbi străine. Fie că se referă la ritm sau la durată, este o trăsătură specifică, din câte am observat, a persoanelor care suferă o modificare neuroplastică semnificativă. Schimbarea apare după mai multe săptămâni (adesea șase până la opt) și necesită o practică mentală zilnică. E un efort serios.
Un sceptic care admite cu greu că vizualizarea unei anumite zone a sistemului cerebral poate atenua durerea ar putea afirma că Moskowitz nu a făcut altceva decât să găsească o metodă de a-și relaxa pacienții și de a le diminua nivelul global de excitare nervoasă, ajutându-i să suporte mai bine durerea. Dar ceea ce studiul despre efectul placebo ne-a permis să descoperim (printre altele) este precizia chirurgicală cu care mintea țintește durerea.
Procesul de vindecare psiho-neuro-corporal nu este deloc un proces vag, nespecific, care reinițializează sistemul nervos în ansamblul lui, după modelul relaxării. În mod misterios (în sensul în care mecanismul ne scapă încă) se focalizează exclusiv pe o țintă aleasă de pacient. într-un experiment de o simplitate elegantă, cercetătorul Guy Montgomery a pus pe degetele arătătoare ale mai multor subiecți greutăți suficient de mari pentru a provoca durere. Apoi a aplicat o cremă placebo doar pe un index. A descoperit că durerea a fost atenuată numai la degetul care a primit unguentul. Aceste persoane nu erau nici în stare de relaxare, nici în transă: aveau o stare de conștiență normală și totuși mintea lor a identificat cu o exactitate perfectă punctul dureros și l-a eliminat.
Necesitatea unei practici mentale constante reprezintă unul dintre cele mai importante contribuții ale lui Moskowitz la înțelegerea funcției minții în eliminarea unei dureri specifice. Această practică repetată permite o consolidare a facultăților de vindecare mentală și o modificare a activității cerebrale într-un mod durabil.
Spre deosebire de medicamentație și de efectul placebo, care trebuie reînnoite, tehnica neuroplastică poate fi redusă în timp, odată încheiat recablajul circuitelor neuronale. Efectele sunt de durată. Unii pacienți ai lui Moskowitz și-au menținut progresul timp de cinci ani. Chiar dacă suferă mai puțin, o parte dintre pacienții săi tot mai au leziuni corporale care pot să declanșeze ocazional dureri acute. El crede că, dacă cunosc tehnica și o aplică sute de ore, inconștientul lor blochează durerea folosind natura competitivă a plasticității. Iar când nu reușește, tot pot să interpreteze acest vârf dureros ca un semnal și să recurgă conștient la această natură competitivă pentru a efectua recablajul.
Dintre toate intuițiile lui Moskowitz, cea privitoare la noile opioide s-a dovedit a fi cu totul corectă. Presimțise că aceste narcotice atât de populare în lupta contra durerii nu fac decât să înrăutățească situația, în măsura în care nici companiile farmaceutice care le-au creat, nici doctorii care le prescriu nu țin cont de rolul neuroplasticității în fenomenul dureros. Opioidele, cele mai puternice medicamente împotriva durerii de care dispunem, au o eficacitate care se diminuează în timp. Uneori sunt de ajuns câteva zile sau câteva săptămâni pentru ca organismul să dezvoltă o „toleranță" la produs și să fie nevoie de mărirea dozei inițiale, devenită insuficientă, pentru a evita apariția unei „dureri paroxistice" sub tratament. Din păcate, aceste doze tot mai puternice sporesc și pericolul de apariție a dependenței sau de supradoză. Pentru a bloca durerea, companiile farmaceutice au inventat opioide „cu acțiune lungă", cum ar fi Oxycontin, o morfină cu eliberare prelungită. Persoanele cu durere cronică iau adesea Oxycontin pe viață.
După cum am văzut, creierul își fabrică propriile substanțe opioide pentru blocarea durerii, iar produsele sintetice pot acționa numai fixându-se de receptorii lor. Câtă vreme oamenii de știință au considerat creierul drept un organ care nu se poate schimba, n-au avut niciun motiv să creadă că bombardarea receptorilor opioizi poate conduce la complicații.
— Dar, explică Moskowitz, odată ce saturăm toți receptorii dați de Dumnezeu, creierul produce alții noi.