12 reguli de viață

Jordan B. Peterson este unul dintre cei mai sclipitori gânditori ai momentului. Psihologul canadian a devenit în ultimii ani un veritabil fenomen mediatic: pe YouTube poate fi văzut în peste 200 de prelegeri și interviuri, care adună mai bine de 30 de milioane de vizualizări; iar pe Twitter și Facebook este urmărit de 300000 de oameni. Plin de umor și asociind în mod surprinzător adevăruri ale tradiției occidentale cu ultimele descoperiri din neuroștiințe, Peterson ne povestește despre homari și asertivitate, despre skateboarding și adevărații bărbați, despre Iadul ranchiunii și aroganței, dar și despre lumina pe care o poate aduce în viața noastră mângâierea unei pisici sau un moment de sinceritate față de sine – dar și față de apropiații noștri.
Plecând de la revelațiile marilor religii ale lumii, dar și de la capodoperele literare și filosofice (ale unor Goethe, Nietzsche sau Dostoievski), autorul ne îndeamnă să revenim la clasicele virtuți (disciplină, curaj, onestitate, prietenie etc.) și să ne asumăm răspunderea pentru existența noastră tragică, în care există totuși un sens ce așteptă să fie căutat. Într-o lume în care structura familiei este în colaps, educația este adesea impregnată de ideologie, iar societatea politică a ajuns să fie periculos de polarizată, cele 12 Reguli de viață oferă un antidot: redescoperirea vechilor adevăruri și valori, care ne pot ajuta, în plină epocă relativistă, să ducem o viață mai bună, mai luminoasă, mai chibzuită.

Prefață de Norman Doidge 7
Uvertură 25

Regula 1. Stai drept și trage umerii înapoi 37
Regula 2. Ai responsabilitatea de a te ajuta; comportă-te ca atare 67
Regula 3. Împrieteniți-vă cu cei ce vă doresc numai binele 101
Regula 4. Compară-te cu cel ce erai tu în trecut, nu cu altcineva din prezent 119
Regula 5. Nu-ți lăsa copiii să-ți facă lucruri care te vor enerva 147
Regula 6. Fă-ți ordine în propria casă înainte de a judeca lumea 181
Regula 7. Concentrează-te pe lucrurile cu adevărat importante (și nu pe plăcerile imediate) 195
Regula 8. Spune adevărul — sau cel puțin nu minți 243
Regula 9. Pornește de la premisa că s-ar putea ca persoana pe care o asculți să știe ceva ce tu nu știi 271
Regula 10. Fii precis în exprimare 295
Regula 11. Lăsați-i pe copii în pace când fac skateboarding 321
Regula 12. Când întâlnești o pisică pe stradă, mângâi-o 371
Coda 391

Mulțumir 405
Note de final 407

În timp, natura are de unde să aleagă. Această teorie, așa cum se afirmă adesea, pare să explice continua modificare a formelor de viață de-a lungul eonilor. Dar mai există o întrebare ce pândește de după colț: cât este „natură” din „selecția naturală”? Ce anume este „mediul” la care se adaptează animalele? Facem multe presupuneri despre natură — despre mediu — iar presupunerile noastre au efecte. Mark Twain spunea cândva: „Nu ceea ce nu știm ne bagă în belea, ci ceea ce știm prea bine, când de fapt lucrurile stau altfel decât credem noi”.
În primul rând, e facil să presupui că „natura” ar fi ceva static, prede-finit. Nu este așa: cel puțin nu într-un sens simplu. Este statică și dinamică în același timp. Mediul — natura care selectează — se transformă la rândul lui. Faimosul simbol yin și yang al taoismului sintetizează frumos toate acestea. Ființa, ceea ce, pentru taoiști, e totuna cu realitatea însăși, este compusă din două principii opuse, traduse adesea ca feminin și masculin sau, îngustând perspectiva, ca femelă și mascul. Totuși, yin și yang pot fi mai bine înțelese ca haos și ordine. Simbolul taoist este un cerc în care sunt închiși doi șerpi, fiecare mușcând din coada celuilalt. Șarpele negru, haosul, are un punct alb pe cap. Pentru că haosul și ordinea sunt interschimbabile, într-o veșnică juxtapunere. Nu există nimic atât de sigur, încât să nu cunoască variație. Soarele însuși trece prin cicluri de instabilitate. În aceeași logică, nu există nimic atât de mobil, încât să nu poată fi fixat. Orice revoluție produce o ordine nouă. Orice moarte este, simultan, o metamorfoză.
Perceperea naturii ca întru totul statică produce erori foarte serioase de înțelegere. Natura „selectează”. Ideea de selecție implică principiul adaptării. De fapt, ceea ce este „selectat” este tocmai „adaptarea”. Adaptarea, „fitness”-ul, este probabilitatea ca un organism să lase urmași (adică să-și propage genele pe axa timpului). A fi „adaptat” presupune, așadar, o potrivire între trăsăturile organismului și cerințele mediului. Atunci când aceste cerințe sunt conceptualizate ca pe ceva static — când natura este gândită ca eternă și neschimbătoare —, evoluția devine o serie nesfârșită de îmbunătățiri lineare, iar adaptarea devine ceva ce poate fi aproximat tot mai precis în timp. Ideea victoriană de progres evoluționist, încă influentă în cultura noastră, ideea după care omul stă așezat pe o culme, este o consecință parțială a acestui model teoretic al naturii. Un model care introduce ideea eronată de destinație a selecției naturale (de adaptare crescută la mediu), care poate fi conceptualizată ca punct fix.
Dar natura, agentul selector, nu este un selector static. Natura ia forme diferite în funcție de ocazie. Natura variază ca o partitură — ceea ce explică, parțial, de ce muzica oferă sugestii ale unui sens profund. Pe măsură ce mediul care susține o specie se transformă și se modifică, abilitățile care asigură succesul unui individ la nivel de supraviețuire și reproducere se vor modifica la rândul lor. Prin urmare, teoria selecției naturale nu afirmă că o creatură „adaptată” este cea care ajunge tot mai aproape de o formă ideală, prescrisă de mediu. E mai curând un dans al creaturilor cu natura, chiar dacă unul mortal. „În regatul meu, spune Regina Roșie din Alice în Țara Minunilor, trebuie să alergi cât poți de tare doar ca să stai pe loc.” Niciun organism care stă pe loc nu poate triumfa, oricât de bine dotat ar fi.
Natura nu e nici, simplu spus, dinamică. Unele lucruri se modifică rapid, dar ele sunt cuprinse în altele care se modifică mai puțin alert (muzica respectă adesea și această lege). Frunzele se modifică mai rapid decât copacii, iar copacii mai rapid decât pădurea. Vremea se modifică mai rapid decât clima. Altfel nici nu ar funcționa conservatorismul evoluției, întrucât morfologia de bază a brațelor și mâinilor ar trebui să se modifice la fel de rapid ca lungirea oaselor brațului și ca funcțiile schimbate ale degetelor. Un haos într-o ordine aflată într-un haos, care, el însuși, e înglobat de o ordine mai mare. Ordinea cea mai reală este ordinea neschimbătoare — și nu este neapărat ordinea cea mai ușor de perceput. Perceperea frunzei s-ar putea să-i blocheze observatorului perceperea copacului. Perceperea copacului s-ar putea să obstrucționeze vederea pădurii. Iar unele lucruri cât se poate de reale (cum ar fi omniprezenta ierarhie a dominării) nu pot fi „percepute” nicicum.
La fel de greșit este să teoretizăm natura la modul romantic. Orășenii moderni, bogați, înconjurați de betoane încinse își imaginează mediul ca pe ceva pur și paradiziac, ca pe un peisaj din impresionismul francez. Eco-activiștii, și mai idealiști în viziunea lor, consideră că natura este ceva echilibrat și armonios, ba chiar perfect, atâta timp cât nu e atinsă de scandalul și distrugerile oamenilor.