2. Putem deprinde abilități de comunicare. Acest lucru ne
va maximiza șansele de a fi ascultate și de a participa la negocierea
conflictelor și a neînțelegerilor care ne interesează. Pe de o parte, poate că
nu este nimic în neregulă cu manifestarea furiei exact așa cum o simțim, fără
intervenția gândirii și deliberării. În unele circumstanțe, acest lucru ajută,
dar în altele manifestarea furiei este pur și simplu necesară - dacă nu ne
comportăm abuziv. De multe ori, faptul că explodăm sau ne certăm ne poate ușura
temporar, dar după ce furtuna trece, descoperim că nimic nu s-a schimbat. Există
anumite relații în care, pentru ca o schimbare durabilă să aibă loc, este
esențial să ne menținem calmul și să evităm învinovățirile.
3. Putem învăța să observăm și să
întrerupem tiparele de interacțiune neproductive. A comunica clar și eficient
este greu chiar și în cele mai bune circumstanțe. Când suntem furioase, este și
mai greu. În mijlocul furtunii, nu te prea poți observa pe tine și nu poți fi
flexibilă. Atunci când emoțiile sunt foarte intense, putem învăța să ne calmăm
și să ne detașăm puțin, pentru a distinge care este rolul nostru în
interacțiunile de care ne plângem.
A învăța să observăm și să ne schimbăm
rolul în tiparele relaționale merge mână în mână cu sporirea sentimentului de
responsabilitate personală în fiecare relație în care ne aflăm. Când spun
„responsabilitate”, nu mă refer la autoculpabilizare sau la
autoetichetarea drept „cauză” a problemei. Mai curând este vorba despre
„abilitatea de a reacționa”, adică de a ne observa pe noi însene și pe
ceilalți în interacțiune și de a reacționa la situații familiare într-un mod
diferit. Nu îl putem obliga pe celălalt să își modifice pașii într-un dans
vechi și cunoscut, dar, dacă ne schimbăm propriii pași, dansul nu va putea
continua în cadrul acelorași tipare previzibile.
4. Putem învăța să anticipăm
contramișcările sau reacțiile de tip „schimbă-te la loc” ale celorlalți și
să le facem față. Fiecare dintre noi aparține unor grupuri sau sisteme mai
largi, care au tot interesul ca noi să rămânem exact acolo unde suntem acum.
Dacă începem să ne modificăm vechile tipare de tăcere, de insinuări sau de
ceartă și culpabilizare ineficientă, vom fi inevitabil întâmpinate cu o
puternică rezistență sau cu contramișcări. Această reacție care ne cere să
anulăm schimbarea va veni atât din interiorul nostru, cât și din partea
persoanelor importante din jur. Vom vedea că persoanele cele mai apropiate au
adesea cel mai mare interes să nu ne schimbăm, în ciuda criticilor sau
plângerilor pe care le exprimă deschis. Noi însene opunem rezistență tocmai
schimbărilor pe care le dorim. Ca și voința de schimbare, această rezistență la
schimbare este un aspect firesc și universal al oricărui sistem uman.
În capitolele care urmează, vom examina
îndeaproape puternica anxietate care se stârnește, inevitabil, atunci când
începem să ne folosim furia pentru a ne defini mai clar propriul sine și
termenii vieții noastre. Unele femei iau startul comunicând clar și luând
hotărârea fermă de a face o schimbare, dar ulterior dau înapoi în fața
atitudinii defensive a celuilalt sau a încercărilor sale de a descalifica ceea
ce i se spune. Dacă avem intenția să facem cu adevărat o schimbare, putem
învăța să anticipăm anxietatea și culpabilitatea stârnite în noi ca răspuns la
contramișcările sau la reacțiile de tipul „Schimbă-te la loc!” ale
celorlalți și să le facem față. Și mai dificil este să recunoaștem că unele
părți ale sinelui nostru se tem de schimbare și i se opun.
Deocamdată, dați-mi voie să spun că nu
este niciodată ușor să treci de la supunerea în tăcere sau de la certurile
ineficiente la o afirmare calmă, dar hotărâtă a ceea ce suntem, a poziției
noastre, a ceea ce vrem și a ceea ce este sau nu acceptabil pentru noi. |