TREZIREA
La început... El era. Doar era, fără nicio
diferențiere. Și nu-și punea nicio problemă. Totul era bine, un bine absolut. Parcă
dormea. La un moment dat a fost o trezire din această amorțeală. Era într-un
spațiu, dar El era și acel spațiu - mulțumit de El însuși. El era Fericirea
toată și fără de capăt. Și timp nu exista atunci, pentru că... nu era nimic
opus față de care să se poată face o comparație. Nu aveai la ce să te
raportezi, pentru că peste tot era Nimicul acela fără margini. Numai El exista.
Nicio adiere nu se simțea. Totul era încremenit într-un repaus, parcă veșnic,
dar... era Lumină.
Un discipol îl întreabă pe maestrul său:
spune-mi și mie, ce să fac ca să mă iluminez? Maestrul se uită la el și îi întoarse spatele, nu îi
acordă atenție. „Nu-i zic nimic”, s-a gândit maestrul... La care
discipolul, foarte mirat, îl mai întrebă o dată: - Spune-mi doar puțin, pe
scurt, ce să fac? Atunci maestrul îi răspunse scurt: NIMIC.
Adică golul este totul.
Și acolo era doar El - singur cu El
însuși. Și se simțea stingher, fără un minus. Era un fel de
Fericire veșnică, dar cui să-i fie împărtășită? În fine, era un Bine - un Bine
statornic. Dar parcă era prea multă stabilitate! Nicio adiere. Treptat l-a
cuprins un fel de plictiseală. Așa l-am simțit. Se săturase de starea aceea de
neactivitate și adormire. Era înconjurat de atâta încremenire și amorțire! E
clar. Simțea nevoia de mișcare - să se dezmorțească un pic și să-și pună în
operă Puterea, așa cum unui copil îi vine uneori să zburde, sau să exploreze un
Mister. Se simțea... extraordinar în acea clipă și se gândea să pornească o
Aventură măreață... și avea atât de multe de înfăptuit... O senzație
asemănătoare avem și noi uneori, când simțim nevoia să facem ceva. Un fel de
freamăt, nu mai avem stare.
Pesemne că acesta a fost și simțământul
care L-a copleșit și pe El atunci - și așa... și-a dorit cu tărie altceva,
neclar la început, poate... o instabilitate și mai mare, care să-i echilibreze
imensa Lui putere de cuprindere și expansiune. Aceasta este realitatea. Avea un foc care nu-i dădea pace
și trebuia să-l stingă. Și atunci i-a venit ideea unei Creații - să se joace un
pic. O Împărăție ca o oglindă, în care să se poată vedea pe Sine în infinite
forme. Avea totuși o angoasă acolo, în echilibrul Lui de sus. Nu-și știa
marginile și nu se vedea pe Sine. De aceea, a vrut să facă pe cineva
asemănător, cu care să interacționeze sau să aspire veșnic spre a-l cunoaște. Să
comunice sincer, sau să-i aline singurătatea. Ei bine, observăm că toată
Creația face lucrul acesta tot timpul, fiecare la nivelul lui. EL voia o ființă
în care să ardă dorința de a se apropia și de a se topi în El. Frumos, nu?
Deci... Dumnezeu era o formă de energie
uriașă, nediferențiată, o formă de lumină plină, care stătea ghemuită înspre
față, așa cum stă fătul în burta mamei. Era acolo o stare de bucurie fără
margini. Parcă dormea. Și deodată s-a trezit și s-a destins. Eram în fața Lui,
în partea stângă, dar în același timp eram El, probabil. Îi simțeam toate
stările, care erau mult mai bogate decât pot să cuprind eu acum. Limbajul...
nu-mi este destul.
ȘI AȘA A CREAT UN UNIVERS ÎNTREG
NUMAI PENTRU OM
Toate acestea le gândea El în momentul acela
al trezirii, sau mai mult, le simțea cu putere, ca pe o dorință foarte mare. Era
prea singur în lumea Lui de Sus și voia altceva decât Starea aceea de
nediferențiere, de bine absolut de până atunci. Și încă mai mult, Îi era o sete
puternică... de Fărâmițare si Mișcare. Avea
atâta de dăruit! |
Adevăr Divin
