Inginerie interioară

O cale ce conduce către dobândirea bunăstării absolute, prezentată de un maestru în viață

În această carte, vizionarul, misticul și yoghinul Sadhguru prezintă știința clasică a yogăi pentru cititorii occidentali. Practica hatha yoga, așa cum o cunoaștem noi, nu este decât una din cele opt ramuri ale științei numite yoga. De fapt, yoga este un sistem sofisticat ce permite preluarea controlului asupra puterii interioare prin activarea energiilor interioare într-o manieră care să permită funcționarea corpului și a minții la capacitatea lor optimă. Ea te ajută să îți creezi situațiile interioare pe care ți le dorești cu adevărat, transformându-te într-un arhitect al propriei tale bucurii.

Un yoghin își trăiește întreaga viață în această stare interioară expansivă, iar prin această carte transformatoare, Sadhguru ne spune povestea propriei sale treziri spirituale, prin care copilul înzestrat cu o afinitate neobișnuită față de lumea naturii s-a transformat într-un tânăr îndrăzneț care a traversat întregul continent indian pe motocicleta sa. El povestește momentul iluminării sale petrecute pe un vârf de munte din sudul Indiei, când timpul s-a oprit complet, iar el s-a transformat într-o manieră radicală. La ora actuală, în calitatea sa de fondator al Isha, o organizație dedicată multor cauze umanitare, el călăuzește milioane de adepți, luminându-le calea. Termenul de guru, precizează el, înseamnă „cel care alungă întunericul, cineva care îți deschide o poartă… În calitate de guru, eu nu predau nicio doctrină, nu împărtășesc nicio filozofie și nu propovăduiesc nicio convingere, căci singura soluție pentru toate relele umanității este transformarea de sine. Această transformare presupune ca nimic din ceea ce este vechi să nu mai rămână valabil. Ea reprezintă o schimbare dimensională a manierei în care percepi și experimentezi viața”.

Înțelepciunea distilată în această carte, ușor de citit, dar profundă și transformatoare, le oferă cititorilor numeroase unelte testate în timp, dar prezentate într-o formă nouă, mai proaspătă și mai vie ca oricând. Ingineria interioară prezintă o modalitate revoluționară de a ne gândi la umanitatea noastră și oportunitatea de a duce o viață trăită sută la sută într-o stare de bucurie.

Elogii aduse lui Sadhguru și cărții sale, Ingineria Interioară

„După toate standardele, Sadhguru este un om cu totul remarcabil. Nenumărați oameni din întreaga lume îl consideră un ghid spiritual plin de lumină. În același timp, el este un activist social pragmatic și un militant plin de compasiune pentru drepturile oamenilor, pentru pacea globală și pentru bunăstare. În această carte de referință, el își prezintă experiențele personale și revelațiile profunde care i-au transformat viața și conștiința. Mai mult decât atât, el prezintă aici un program practic de transformare personală, bazat pe venerabilele învățături ale maeștrilor yoghini, care continuă să îl inspire până astăzi. De-a lungul istoriei, nu au existat alte întrebări mai insistente pe care și le-au pus oamenii decât: „Cine suntem noi?” și „Care este scopul nostru în această viață pe pământ?” Ingineria Interioară este o carte consistentă, care nu se sfiește să prezinte multe controverse, în același timp antice și contemporane, dar mai presus de orice, ea reprezintă o invitație plină de iubire de a ne trăi viața la modul optim și o confirmare a faptului că putem face acest lucru, prin metodele indicate aici”.

- Sir Ken Robinson, autorul cărților Elementul, Găsirea elementului tău și Ieșirea din minte: Învață să fii creativ

„Mă simt profund inspirat de capacitatea lui Sadhguru de a se bucura, de exuberanța cu care își trăiește viața și de profunzimea curiozității și cunoașterii sale. Cartea sa este plină de provocări intelectuale, dar și de revelații care ne trezesc uimirea și ne fac să ne minunăm. O recomand cu căldură tuturor celor interesați de transformarea de sine”.

- Dr. Mark Hyman, Directorul Centrului Clinic pentru Medicină Funcțională și autor al mai multor best-seller-uri

„Ingineria Interioară este o lectură absolut fascinantă a revelațiilor și învățăturilor lui Sadhguru. Dacă te simți pregătit, ea poate fi un instrument pentru trezirea inteligenței tale interioare, a geniului suprem care oglindește întreaga înțelepciune a cosmosului.”

- Deepak Chopra

Partea întâi

O notă pentru cititor xvii

Când mi-am pierdut simțurile 1

Calea de ieșire se află în interior 19

Modelează-ți singur destinul 35

Acolo unde nu există hotare, nu există nici povară 43

„… Și acum Yoga” 67

Partea a doua

O notă pentru cititor 83

Corpul 85

Mintea 151

Energia 207

Bucuria 259

Glosar 261

Cuvântul din patru litere

Să îți spun o poveste… Un client care se pregătea să intre în farmacia lui Shankaran Pillai a văzut afară un bărbat care îmbrățișa un stâlp. Ochii i se roteau nebunește în cap.

După ce a intrat, el a întrebat:

- Cine este acel bărbat? Ce nu este în regulă cu el?

Shankaran Pillai i-a răspuns netulburat:

- O, acela… Este unul din clienții mei.

- Dar ce se întâmplă cu el?

- Mi-a cerut un remediu pentru tuse măgărească. I-am dat exact ce îi trebuia.

- Ce anume?

- O cutie cu laxative. L-am pus să ia unul chiar aici.

- Laxative pentru tuse măgărească!? De ce – Doamne iartă-mă – i-ai dat așa ceva?

- O, fii serios, doar l-ai văzut. Crezi că acum îi mai pasă de tuse?

Cutia cu laxative a lui Shankaran Pillai este emblematică pentru orice tip de soluție oferită în lumea modernă pentru cei care caută bunăstarea. Acesta este principalul motiv pentru care cuvântul „guru” a devenit un cuvânt din patru litere[1].

Din păcate, noi am uitat adevărata semnificație a cuvântului. Literal, „guru” înseamnă „cel care alungă întunericul”. Contrar credinței populare, funcția unui guru nu este să predea, să îndoctrineze sau să convertească. Guru-l se află aici pentru a aduce lumină asupra unor dimensiuni care transcend percepțiile senzoriale și dramele psihologice, cu alte cuvinte, a unor dimensiuni care nu pot fi percepute în mod obișnuit. În esență, guru-l se află aici pentru a aduce lumină asupra naturii înseși a existenței.

În lumea modernă există multe învățături periculoase în vogă. Una dintre acestea este: „trăiește clipa”. Prezumția care pare să stea la baza acestei învățături este că dacă ai vrea, te-ai putea afla în altă parte. Cum ar fi posibil așa ceva? Momentul prezent este singurul loc în care te-ai putea afla. Dacă trăiești, trăiești cu siguranță în acest moment. Dacă mori, mori în acest moment. Momentul prezent este sinonim cu eternitatea. Cum ai putea evada din el, chiar dacă ai încerca?

Problema cu momentul prezent este că tu suferi din cauza a ceea ce s-a întâmplat acum zece ani sau din cauza a ceea ce s-ar putea întâmpla poimâine. Aceste evenimente nu reprezintă adevăruri vii, ci doar un joc al memoriei și al imaginației tale. Înseamnă acest lucru că pentru a atinge starea de pace interioară trebuie să îți anihilezi mintea? Nici vorbă. Înseamnă doar că trebuie să preiei controlul asupra ei. Mintea ta are o memorie enormă și o imaginație incredibilă, ambele fiind rezultatul unui proces evoluționist care a durat milioane de ani. Dacă o poți folosi atunci când dorești, lăsând-o deoparte atunci când preferi, mintea poate fi un instrument fantastic. Ignorarea trecutului și neglijarea viitorului ar însemna să nu te folosești de această facultate minunată. În acest context, „trăitul clipei” devine o restricție psihologică limitativă, care îți neagă însăși realitatea existențială.

Un alt slogan popular folosit în literatura de dezvoltare personală este: „rezolvă fiecare lucru pe rând”. Ce rost are însă să te ocupi de un singur lucru în condițiile în care mintea este o mașinărie multidimensională fenomenală, capabilă să opereze simultan pe mai multe nivele de activitate? De ce ți-ai dori să o neutralizezi, în condițiile în care ai putea să înveți să o strunești? Ce rost are să optezi pentru o lobotomie voluntară, în condițiile în care te-ai putea bucura la maxim de activitatea ta mentală?

O altă expresie care a devenit un clișeu prin folosirea ei excesivă este cea care face referire la „gândirea pozitivă”. Dacă este simplificată prea mult și transformată într-un fel de mantra de rezolvare rapidă a problemelor, gândirea pozitivă devine o modalitate de îndulcire sau de înălbire a realității. Dacă ești incapabil să procesezi informațiile din timp real și să îți controlezi dramele psihologice, tu apelezi la „gândirea pozitivă” ca la un tranchilizant. La început, aceasta pare să îți confere o încredere nouă și foarte mult optimism, dar în esență rămâne limitată. Pe termen lung, dacă vei continua să negi sau să amputezi anumite părți ale realității, vei rămâne cu o perspectivă deformată asupra vieții.

Mai există apoi străvechea afacere a exportării bunăstării umane în rai, afirmând că esența universului este iubirea. Iubirea este o posibilitate umană. Dacă simți nevoia unui curs de perfecționare, ia lecții de la câinele tău. Acesta este plin de iubire! Nu trebuie să ajungi în nu știu ce rai pentru a descoperi în el iubirea. Toate aceste filozofii puerile derivă din prezumția că omul există în centrul existenței. Această idee ne-a făcut să ne pierdem complet bunul simț, săvârșind câteva dintre cele mai inumane și mai hidoase crime din istorie. Astfel de crime continuă să se producă inclusiv la ora actuală.

În calitate de guru, eu nu am nici o doctrină de propovăduit, nici o filozofie de împărtășit și nici o convingere de propagat. Singura soluție pentru toate relele care afectează umanitatea este transformarea de sine. Aceasta nu este totuna cu o îmbunătățire graduală de sine. Ea nu se realizează prin morală, etică sau diferite schimbări ale atitudinii și comportamentului, ci prin experimentarea naturii nelimitate a esenței noastre. Transformarea de sine este de așa natură că nimic din vechiul nostru eu nu mai rămâne. Ea reprezintă o schimbare dimensională a felului în care percepem și experimentăm viața.

Yoga este înțelegerea acestui lucru. Yoghinul este cel care îl pune în aplicare, iar guru-l este cel care îl călăuzește.

Scopul pe care mi l-am propus în această carte este să te ajut să îți faci din bucurie tovarășa ta permanentă. În acest scop, nu îți voi oferi o predică, ci o știință. Nu îți voi oferi o învățătură, ci o tehnologie. Nu îți voi oferi un precept, ci o cale. A sosit timpul să explorezi această știință, să pui în practică această tehnologie și să pășești pe această cale.

Din perspectiva acestei călătorii, guru-l nu este destinația, ci harta. Dimensiunea interioară este un teren necartografiat. Dacă trebuie să explorezi un teren nefamiliar, nu ar fi mai bine să dispui de niște indicatoare? Probabil că ți-ai putea găsi și singur calea, dar cine știe de câte vieți ai avea nevoie în acest scop? Atunci când pășești pe un teren nefamiliar, cel mai bine este să ai lângă tine o călăuză. Pe un anumit nivel, acesta este singurul rol al guru-lui: de hartă, sau de GPS – Guru Pathfinding System[2]!

Așa se explică de ce există acest cuvânt „infam” din patru litere.

Ca să îți ușurez și mai mult înțelegerea, m-am gândit să dublez acest număr de litere, transformând cuvântul într-unul din opt litere…

… Sadhguru

Partea întâi

O notă pentru cititor

Există multe modalități de a aborda o carte ca aceasta. Una constă în a trece direct la practică, fără a mai aștepta. Pe de altă parte, această carte nu se pretinde un manual de dezvoltare personală. Ea are într-adevăr o orientare practică amplă, dar nu se rezumă la aceasta.

O altă modalitate de a o citi constă în a te rezuma la latura ei teoretică. Nu trebuie să uiți însă că această carte nu este un simplu exercițiu de retorică intelectuală. Personal, nu am citit niciodată integral un tratat de yoga. Tot ce știu provine din experiența mea lăuntrică. Abia în ultima parte a vieții am ajuns să răsfoiesc Yoga-Sutra-ele lui Patanjali, un text yoghin extrem de semnificativ. Mi-am dat seama atunci că aveam deja un anumit acces la esența sa interioară, întrucât îl abordam din perspectiva experiențelor mele, nu doar din punct de vedere teoretic. A reduce o știință sofisticată precum yoga la o simplă doctrină este la fel de tragic ca și reducerea ei la un simplu exercițiu cardiovascular.

În consecință, am împărțit această carte în două secțiuni. Prima cartografiază terenul, iar cea de-a doua te ajută să navighezi pe acesta.

În secțiunea de față nu vei găsi o lucrare de expertiză academică, ci o serie de viziuni fundamentale care reprezintă fundamentul sau temelia pe care poate fi construită arhitectura părții a doua a cărții, cu o orientare mai practică.

Aceste viziuni nu reprezintă precepte sau învățături, și cu siguranță nu reprezintă concluziile mele. Ele sunt simple indicatoare ale unei călătorii pe care nu o poți face decât tu. La baza lor stă o perspectivă pe care am dobândit-o în urma stării superioare de conștiință la care am ajuns după o experiență care mi-a transformat viața și pe care am trăit-o în urmă cu 33 de ani.

Această secțiune începe cu o notă autobiografică. Vei afla astfel câte ceva despre autorul care te va însoți până la capăt, dacă vei opta pentru a continua să citești această carte! În continuare, voi examina o serie de idei de bază, explorând unele concepte larg folosite (uneori de-a dreptul abuziv) precum destin, responsabilitate, bunăstare, dar mai ales yoga, cel mai fundamental între toate.

Unul din capitolele din această secțiune se încheie cu o sadhana. Cuvântul sanscrit „sadhana” înseamnă aparat sau instrument. Astfel de instrumente ale explorării îți oferă șansa de a pune în practică ideile discutate în paginile respective, pentru a verifica astfel în ce măsură funcționează acestea în cazul tău. (Astfel de sadhana-e vor apărea mai frecvent în partea a doua a cărții.)

Foarte mulți oameni îmi spun că mă consideră un guru „modern”. Răspunsul meu este inevitabil același: eu nu mă consider nici modern, nici străvechi, nici New Age, nici Old Age. Sunt contemporan cu ei, și așa au fost toți maeștrii în raport cu discipolii lor. Numai învățații, pundiții și teologii pot fi antici sau moderni. O filozofie sau un sistem de convingeri pot fi vechi sau noi, dar un guru este întotdeauna contemporan.

Așa cum spuneam mai devreme, un guru este o persoană care risipește întunericul, deschizând o ușă în fața ta. Nu are nici o relevanță dacă voi deschide mâine o ușă în fața ta sau dacă am făcut-o ieri cu altcineva. Singurul lucru care contează este deschiderea unei uși în fața ta acum.

Prin urmare, putem spune că adevărul este atemporal, dar tehnologia și limbajul sunt întotdeauna contemporane. Dacă nu ar fi astfel, nu ar merita să fie puse în practică. Nici o tradiție, indiferent cât de străveche și de onorată este, nu merită să își continue existența altfel decât ca o piesă de muzeu dacă și-a pierdut relevanța. În această carte, eu voi explora o tehnologie străveche, dar care continuă să fie mai actuală ca oricând.

Sincer să fiu, nu îmi propun să ofer cuiva ceva nou. Ceea ce mă interesează pe mine este să le prezint altora ceva autentic. Sper însă că vei întâlni în secțiunea care urmează cel puțin câteva momente în care cele două aspecte să conveargă. În astfel de puncte de intersecție, atunci când condițiile sunt pregătite, iar o viziune este articulată din perspectiva conștientă a clarității interioare, fiind receptată corect de către cititor, un adevăr străvechi poate deveni incredibil de alchimic. Subit, el capătă viață și vitalitate, ca și cum ar fi rostit și auzit pentru prima dată în istorie.

Când mi-am pierdut simțurile

Am devenit atunci un bărbat

Care nu făcea decât să urce Dealul

Aveam timp să ucid

Dar nu am ucis decât ceea ce eram

Eu și Al Meu.

Când Eu și Al Meu au dispărut

Mi-am pierdut întreaga voință și toate capacitățile

Iată-mă astfel un vas gol

În slujba Voinței Divine

Și a puterii infinite a acesteia.

În orașul Mysore există o tradiție: dacă ai ceva de făcut, trebuie să urci pe Dealul Chamundi. Dacă nu ai nimic de făcut, trebuie să urci pe Dealul Chamundi. Dacă te îndrăgostești, trebuie să urci pe Dealul Chamundi. Dacă iubirea ta se destramă, trebuie să urci pe Dealul Chamundi.

Într-o după-amiază, când nu aveam nimic de făcut, iar una din iubirile mele se destrămase, am urcat pe Dealul Chamundi.

Mi-am parcat motocicleta și m-am așezat pe o stâncă situată la circa două treimi de la baza dealului. Aceasta a devenit pentru mine „piatra contemplației” mele. Între timp m-am dus de multe ori în acest loc. o tufă de mur și un copac își prinseseră cu tenacitate rădăcinile într-o fisură a suprafeței stâncoase. Sub mine se întindea imaginea panoramică a orașului.

Până în acel moment m-am identificat întotdeauna cu corpul și cu mintea mea. Acestea erau „eul” meu, iar restul lumii exterioare era undeva „acolo”, fiind diferite de mine. Subit, nu am mai putut face diferența dintre mine și restul lumii. Continuam să îmi țin ochii deschiși, dar aerul pe care îl respiram, stânca pe care stăteam, atmosfera din jurul meu – totul devenise una cu mine. Eram una cu tot ceea ce exista. Eram conștient, dar îmi pierdusem simțurile. Natura discriminatorie a simțurilor mele nu mai exista. Cu cât încerc mai abitir să descriu această experiență, cu atât mai nebunește sună ea, căci tot ce mi s-a întâmplat atunci a fost indescriptibil. Eu existam pretutindeni. Această existență nu mai avea granițe și hotare clar definite. Tot ce exista undeva exploda și devenea una cu tot restul existenței. Am devenit astfel o unitate adimensională de o perfecțiune absolută.

De atunci, viața mea nu a mai fost altceva decât o prelungire indefinită a acelui moment.

Când mi-am revenit la simțurile normale, mi s-a părut că nu au trecut decât zece minute, dar ceasul mi-a arătat ora 7:30 seara! Trecuseră patru ore și jumătate. Ochii îmi erau în continuare larg deschiși, soarele asfințise, iar afară era întuneric. Eram plenar conștient, dar tot ceea ce considerasem până atunci că sunt eu dispăruse complet.

Nu am fost niciodată genul lacrimogen, dar iată-mă acum, la vârsta de 25 de ani, pe o stâncă de pe Dealul Chamundi, într-o stare de extaz atât de profundă încât lacrimile îmi curgeau liber pe obraji, udându-mi complet cămașa!

Întotdeauna am fost un om fericit și senin. Mi-am trăit viața exact așa cum mi-am dorit. Am crescut prin anii 60, epoca Beatles-șilor și a blugilor. Am citit cărți de filozofie și de literatură europeană – Dostoievski, Camus, Kafka, și așa mai departe. Acum explodasem însă într-o dimensiune complet diferită a existenței, despre care nu știam nimic, și mă simțeam scăldat într-o emoție la fel de inedită – un fel de exuberanță sau de extaz – pe care nu mi-am imaginat-o niciodată până atunci. Când am încercat să găsesc o explicație pentru ceea ce mi se întâmpla cu ajutorul minții mele sceptice, singurul lucru pe care mi l-a putut spune aceasta a fost că poate înnebuneam! Nu conta însă prea mult pentru mine: ceea ce mi se întâmpla era atât de frumos încât nu doream să mai pierd vreodată această stare.

Nu am putut niciodată să descriu ce mi s-a întâmplat în acea după-amiază. Cred că cea mai corectă modalitate de a-mi descrie experiența ar fi să spun că am urcat dealul, dar nu am mai coborât niciodată.

*

M-am născut la Mysore, un oraș princiar frumos din sudul Indiei, capitala unui stat indian, renumită pentru palatele și pentru grădinile sale. Tata era medic, iar mama casnică. Eu am fost cel mai mic din cei patru copii ai familiei.

Școala mă plictisea. Îmi era imposibil să particip la ore, întrucât îmi dădeam seama cu ușurință că profesorii vorbeau despre lucruri care nu însemnau nimic pentru viața lor. Când aveam doar patru ani, eram însoțit la școală de guvernantă, căreia îi spuneam să mă lase în fața porții de la intrare și să nu intre în clădire. De îndată ce pleca, mă aventuram în canionul cu care se învecina școala și în care exista o varietate incredibilă de forme de viață. Am început să colectez foarte multe insecte, broaște și șerpi, în sticle pe care le obțineam de la cabinetul medical al tatălui meu. După câteva luni, când părinții mei au descoperit că nu mă duceam la școală, au devenit mult mai puțin impresionați de explorările mele biologice. Peste noapte, mi-au interzis să mai merg în canion, în expedițiile mele. Copleșit, așa cum mă simțeam adeseori, de ceea ce mi se părea a fi lumea rigidă și lipsită de imaginație a adulților, mi-am focalizat atenția în alte direcții și mi-am găsit altceva de făcut.

În anii care au urmat, am preferat să îmi petrec zilele rătăcind prin pădure, unde prindeam șerpi, pescuiam, mergeam pe cărări ascunse și mă urcam în copaci. Obișnuiam să mă cațăr până în vârful celor mai înalți copaci, așezându-mă pe cea mai de sus creangă, cu ghiozdănelul în care aveam prânzul și sticla mea de apă. Mișcarea unduitoare a ramurilor îmi inducea o stare de transă, în care mi se părea că sunt adormit, deși eram cât se poate de treaz. Uitam complet de timp atunci când eram cățărat într-un copac. Obișnuiam să stau astfel de la 9:00 dimineața până la 4:30 după-amiază, când suna clopoțelul și elevii plecau acasă. Mult mai târziu, mi-am dat seama că ceea ce făceam în această etapă primară a vieții mele era sinonim cu un rudiment de meditație. Mai târziu, când am început să îi învăț pe oameni să mediteze, am folosit întotdeauna tehnica legănatului. De bună seamă, la acea vârstă nu auzisem încă cuvântul „meditație”. Pur și simplu îmi plăcea felul în care mă legăna copacul, făcându-mă să intru într-o stare între cea de somn și cea de veghe.

Orele de clasă mi se păreau în continuare plicticoase, dar mă interesa orice altceva – felul în care era construită lumea, structura solului, maniera în care trăiau oamenii. Obișnuiam să merg cu bicicleta de-a lungul drumurilor noroioase de la țară, călătorind cel puțin 35 de kilometri pe zi. Când ajungeam acasă, eram acoperit din cap până-n picioare de noroi și de praf. Îmi plăcea cu deosebire să îmi construiesc hărți mentale ale drumului parcurs, astfel încât mai târziu, atunci când eram singur, să pot închide ochii, redesenând în mintea mea întregul peisaj pe care l-am văzut în după-amiaza respectivă – fiecare piatră, recoltele de pe câmp și copacii. Eram fascinat de diferitele anotimpuri și de maniera în care se schimba pământul atunci când era arat, și mai târziu, atunci când începeau să germineze plantele sădite. Această pasiune m-a atras către opera lui Thomas Hardy, datorită descrierilor sale referitoare la peisajele englezești, care se întind pe pagini întregi. Și eu făceam același lucru cu lumea din jurul meu, în mintea mea. Chiar și astăzi, în mintea mea se derulează filme video nesfârșite. Dacă doresc, pot viziona de la bun început tot ce am observat de-a lungul anilor, cu o claritate incredibilă.

Am fost multă vreme un sceptic absolut. Încă de la vârsta de cinci ani, atunci când familia mea mergea la templu, eu aveam foarte multe întrebări. Cine este Dumnezeu? Unde se află El? Sus în cer? Unde este acest cer? Pe la șapte ani aveam încă și mai multe întrebări. La școală ni s-a spus că pământul este rotund. În acest caz, de unde putem ști ce înseamnă „sus”? Nimeni nu mi-a putut răspunde vreodată la aceste întrebări, așa că nu am mai intrat niciodată în templu. Din acest motiv, părinții mei erau nevoiți să mă lase în grija celui care supraveghea încălțămintea lăsată afară de cei care intrau în templu. Acesta era tot timpul cu ochii pe mine, conștient că la cea mai mică neglijență a sa, aș dispărea! Mai târziu, nu am putut să nu remarc faptul că cei care ies dintr-un restaurant par mult mai fericiți decât cei care ies dintr-un templu. Acest lucru m-a intrigat.

Deși eram un sceptic, nu m-am identificat niciodată cu această etichetă. Aveam foarte multe întrebări legate de absolut orice, dar nu simțeam niciodată nevoia de a trage concluzii. Mi-am dat astfel seama de la o vârstă foarte fragedă că nu știam nimic despre absolut orice. În consecință, am devenit extrem de atent la toate lucrurile din jurul meu. Dacă cineva îmi dădea un pahar cu apă, mă uitam la el minute în șir. Dacă luam de pe jos o frunză, aceasta mă fascina. Noaptea mă uitam pur și simplu la întuneric. Dacă priveam o pietricică, imaginea acesteia se rotea la nesfârșit în mintea mea, astfel încât ajungeam să îi cunosc fiecare aspect, din toate unghiurile.

De asemenea, am înțeles de timpuriu că limbajul nu este altceva decât o conspirație inventată de oameni. Dacă cineva vorbea, el nu făcea decât să scoată anumite sunete, cărora eu le atribuiam anumite sensuri. Prin urmare, am încetat să mai atribui sunetelor sensurile obișnuite, iar acestea au devenit dintr-o dată foarte amuzante. Puteam vedea cu ochii liberi cum din gurile oamenilor ies tipare, nu simple sunete. Dacă mă uitam fix la ei, aceștia se dezintegrau și păreau să se transforme într-un vârtej de energie. Singurele lucruri care mai rămâneau în final erau tiparele!

Aflat în această stare la limita ignoranței absolute, aproape orice îmi putea capta atenția. Fiind medic, dragul meu tată s-a gândit că am nevoie de o evaluare psihiatrică. După cum s-a exprimat el însuși: „Acest băiat se uită tot timpul în gol, fără să clipească. Cred că și-a pierdut mințile!” Mie mi s-a părut întotdeauna uimitor faptul că oamenii nu păreau să realizeze imensitatea stării de „nu știu”. Cei care distrug această stare prin convingerile și prin prezumțiile lor ratează complet o posibilitate fantastică – aceea de a cunoaște. Ei uită că „nu știu” este singura poartă către contemplație și către cunoaștere.

Mama m-a învățat să fiu atent la profesorii mei. Și am făcut-o. Le-am acordat o atenție pe care nu cred că au mai primit-o vreodată de la altcineva! Nu aveam nici cea mai mică idee ce spuneau, dar atunci când mă duceam totuși la ore, mă uitam la ei cu o intensitate de neclintit. Dintr-un motiv sau altul, nici unul nu a părut foarte mulțumit. Unul dintre profesori a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a obține un răspuns de la mine. Când a văzut că prefer să rămân tăcut, m-a prins de umăr și a strigat agresiv la mine: „Ori ești un sfânt, ori ești diavolul pe pământ”, după care a adăugat: „Eu cred că ești diavolul!”

Nu m-am simțit deloc insultat. Până în acel moment am abordat tot ce exista în jurul meu – de la un fir de praf și până la univers – dintr-o perspectivă a minunării. În toată această rețea complexă de întrebări exista însă întotdeauna o certitudine care nu dispărea niciodată: „eu”. Acea izbucnire a profesorului meu a declanșat în mine un nou set de întrebări. Cine eram eu? Eram om, eram un sfânt, eram diavolul? Am încercat să mă contemplu pe mine însumi pentru a afla răspunsul, privindu-mă. Nu mi-a reușit. Prin urmare, am închis ochii și am încercat să aflu astfel răspunsul. Minutele s-au transformat astfel în ore, iar eu am continuat să stau cu ochii închiși.

Când am deschis în sfârșit ochii, totul mă intriga: fiecare furnică, fiecare frunză, norii de pe cer, florile, întunericul – absolut totul. Spre uimirea mea, am descoperit însă că atunci când îmi țineam ochii închiși erau mult mai multe lucruri care îmi atrăgeau atenția: maniera în care pulsează corpul, în care funcționează diferitele organe, canalele de-a lungul cărora curge energia, maniera în care este aliniată anatomia și faptul că hotarele par limitate la lumea exterioară. Acest exercițiu m-a făcut receptiv la întreaga mecanică a ființei umane. În loc să mă conducă la un răspuns simplu, în sensul că eram „cutare” sau „cutare”, el m-a făcut să realizez treptat că dacă îmi doream cu adevărat, puteam fi absolut orice. Cu alte cuvinte, nu am ajuns la nici o concluzie. Până și certitudinea „eului” meu a dispărut. Simultan s-a trezit însă în mine un simț mai profund al ideii de ființă umană. Dacă până atunci mă considerasem o persoană autonomă, acum această convingere a început să se destrame. Am devenit astfel o ființă nebuloasă.

În pofida sălbăticiei mele, singurul lucru pe care am reușit să îl practic într-o manieră uimitor de disciplinată a fost yoga. Am început să practic yoga într-o vacanță de vară, pe când aveam 12 ani. În fiecare an, familia mea se întâlnea cu rudele noastre la casa ancestrală a bunicului. În curtea acesteia se afla o fântână veche, cu o adâncime de peste 45 de metri. În timp ce fetele se jucau de-a v-ați ascunselea, jocul preferat al băieților (eu și verii mei) era săritul în fântână și cățăratul înapoi până sus. Atât săritul cât și cățăratul erau o provocare pentru noi. Dacă nu săream corect, ne puteam lăsa creierii pe zidul lateral al puțului. La întoarcere nu era cu nimic mai ușor, întrucât nu existau trepte, așa că trebuia să ne împingem bine în suprafața de piatră, pentru a nu aluneca înapoi. Din cauza acestei presiuni, ajungeam adeseori sus cu degetele însângerate. Doar câțiva băieți puteau face acest lucru. Eu eram unul dintre ei și adevărul este că mă pricepeam de minune.

Într-o zi, a apărut un bătrân de peste 70 de ani. După ce s-a uitat o vreme la noi, a sărit în fântână. Am fost convinși că acolo și-a lăsat oasele, dar el a ieșit afară chiar mai rapid decât mine. Mi-am călcat atunci peste mândrie și l-am întrebat:

- Cum ai reușit?

- Vino și învață să practici yoga, mi-a răspuns el.

L-am urmat ca un cățeluș. Astfel am devenit adeptul lui Malladihalli Swami (după cum era cunoscut bătrânul), apucându-mă de yoga. În trecut, trezirea mea în fiecare dimineață era un proiect al întregii familii. Membrii acesteia se străduiau să mă facă să mă ridic din pat, dar eu cădeam și adormeam la loc. Mama îmi dădea periuța de dinți, dar după ce mi-o băgam în gură adormeam. Disperată, mama mă împingea în baie, dar adormeam și acolo. La doar trei luni după ce m-am apucat de yoga, corpul meu a început să se trezească singur la 3:40 dimineața, fără să îmi propun acest lucru. Acest lucru mi se întâmplă inclusiv astăzi. După ce mă trezeam, practicile de yoga curgeau de la sine, indiferent unde și în ce situații mă aflam, fără să sar vreodată peste vreo zi. Această formă simplă de yoga, numită angamardana (un sistem de yoga fizică ce întărește tendoanele și membrele) – mă făcea să mă diferențiez în orice grup de oameni, din punct de vedere fizic și mental. Dar lucrurile se opreau aici. Sau cel puțin așa credeam eu.

În timp, mi-am pierdut complet încrederea în educația structurată. Nu se pune problema că devenisem un cinic. Eram încă suficient de plin de viață și de energie pentru a mă implica în tot felul de lucruri, dar principala mea calitate era – chiar și la vârsta aceea – claritatea mentală. Nu încercam în mod deliberat să descopăr inconsistențele și găurile în materia predată, dar le vedeam pur și simplu. Nu am căutat niciodată ceva anume, în toată viața mea. Pur și simplu mă uitam în jurul meu, și exact asta încerc să le predau astăzi oamenilor: dacă dorești să cunoști cu adevărat spiritualitatea, nu căuta ceva anume. Oamenii cred că spiritualitatea înseamnă să îl cauți pe Dumnezeu, să cauți adevărul sau absolutul. Problema este că în acest fel, tu ți-ai definit deja ce cauți. În realitate, nu obiectul căutării este important, ci facultatea inefabilă a căutării. Oamenii din lumea modernă au uitat complet de capacitatea de a privi pur și simplu, fără un motiv aparent. Toți oamenii sunt creaturi psihologice. Ei încearcă să dea sens tuturor lucrurilor. Căutarea spirituală nu are însă nimic de-a face cu căutarea unui obiect anume, ci cu îmbunătățirea percepției, a facultății necondiționate de a vedea.

După ce am terminat liceul, m-am înscris într-un program de dezvoltare personală organizat la Biblioteca Universitară din Mysore. Eram întotdeauna prima persoană care venea la bibliotecă la 9:00 dimineața și ultima care era dată afară, la 8:30 seara. Între micul dejun și cină, nu mă hrăneam decât cu cunoaștere. Deși eram întotdeauna înfometat, am sărit peste prânz un an întreg. Citeam tot ce îmi cădea în mână, de la Homer la Mecanica pentru toți, de la Kafka la Kalidasa, sau de la Dante la Dennis the Menace[3]. Am încheiat acel an cu mai multe cunoștințe, dar și cu mai multe întrebări ca oricând.

Lacrimile mamei m-au determinat să mă înscriu, împotriva dorinței mele, la Universitatea din Mysore, la facultatea de literatură engleză. Am continuat să am însă în minte un miliard de întrebări, pe care le purtam pretutindeni cu mine, ca pe un nor întunecat. Nici cunoașterea pe care am dobândit-o la bibliotecă, nici profesorii de la universitate nu au reușit să îmi umple acest gol interior. La fel ca în timpul școlii, îmi petreceam mult mai mult timp în afara sălilor de clasă decât în interior. Mi-am dat seama rapid că singurul lucru care se întâmpla la ore era dictarea și luatul notițelor, și cu siguranță nu îmi doream să devin stenograf! Am rugat odată o asistentă universitară să mă lase să îi copiez la xerox notițele, astfel încât să nu se mai obosească să citească după ele, iar eu să particip la ore. În cele din urmă am făcut un târg cu toți profesorii (care s-au dovedit mai mult decât fericiți să nu mai particip la orele lor). În fiecare zi a lunii, ei mă treceau prezent în clasă. În ultima zi a lunii înregistrau prezențele studenților, iar eu verificam catalogul, pentru a mă asigura că se țineau de cuvânt!

Am început să mă întâlnesc cu mai mulți colegi sub un arbore banyan uriaș din curtea campusului. Cineva ne-a numit Clubul Arborelui Banyan, iar numele a rămas. Clubul avea un moto: „Nu facem decât ceea ce ne distrează”. Obișnuiam să ne adunăm sub copac pe motocicletele noastre, discutând ore în șir despre cele mai variate subiecte, de la cum să ne facem motocicletele Jawa să meargă mai rapid și până la cum să construim o lume mai bună. De bună seamă, nu ne dădeam niciodată jos de pe motociclete, sub nici un motiv. Acest lucru ar fi fost un sacrilegiu!

Până să termin facultatea, am călătorit prin întreaga țară. La început, am mers prin sudul Indiei pe bicicleta mea. Mai târziu am călătorit prin întreaga țară pe motocicletă. Am început apoi să trec frontierele naționale. Când am ajuns la frontiera dintre India și Nepal, mi s-a spus însă că actele motocicletei și carnetul de șofer nu îmi erau suficiente. Aveam nevoie de mai multe acte. Visul meu a devenit să pot câștiga suficienți bani pentru a vedea lumea pe motocicleta mea. Nu era doar un moft. Adevărul este că nu aveam astâmpăr. Îmi doream să cunosc ceva. Nu știam exact ce și nu îmi dădeam seama unde trebuie să ajung pentru a obține cunoașterea respectivă, dar în adâncurile ființei mele îmi doream mai mult.

Nu m-am considerat niciodată un om impulsiv, dar îmi doream să trăiesc la maxim. Îmi cântăream cu siguranță consecințele acțiunilor, dar cu cât acestea se dovedeau mai periculoase, cu atât mai mult mă atrăgeau. Cineva mi-a spus odată că îngerul meu păzitor trebuie să fi fost extrem de activ, lucrând continuu ore suplimentare! Îmi doream tot timpul să mai depășesc o graniță sau să mai traversez o prăpastie. Nu mă întrebam niciodată ce și de ce, ci doar cum. Privind retroactiv acea perioadă din viața mea, îmi dau seama că nu m-am gândit niciodată ce îmi doream să „devin când voi fi mare”. Mă gândeam doar cum îmi doream să îmi trăiesc viața și eram conștient că eu eram singurul care putea stabili acest lucru.

La acea vreme, în India s-a produs un mare boom economic în domeniul creșterii puilor. Îmi doream să fac niște bani pentru a-mi finanța dorința de a călători fără restricții, oriunde pofteam. Prin urmare, m-am apucat să cresc pui. Tata m-a întrebat: „Ce le voi spune oamenilor, că fiul meu crește găini?” Eu mi-am construit însă ferma de pui, și asta de la zero, fără să apelez la nimeni. Afacerea mea a prins aripi, iar profiturile au început să curgă. Îmi dedicam patru ore în fiecare dimineață afacerii. În restul zilei citeam și scriam poezie, înotam, meditam și visam cu ochii deschiși sub un arbore banyan uriaș.

Succesul m-a făcut și mai aventuros. Tata se plângea întotdeauna că fiii altor vecini deveniseră ingineri, industriași, se înrolaseră în serviciul civil sau plecaseră în America. Toți cei pe care îi cunoșteam – prietenii mei, rudele, foștii profesori de la școală și de la facultate – îmi spuneau: „O, credeam că vei face ceva cu viața ta, dar nu faci decât să ți-o risipești”.

Am acceptat această provocare. Împreună cu un prieten inginer civil, am intrat într-o afacere de construcții. În doar cinci ani am devenit una din marile companii de construcții din Mysore. Tatei nu îi venea să creadă, fiind extrem de încântat de mine.

Eram exuberant și sigur pe mine, plin de adrenalină și gata oricând să răspund la orice provocare. Atunci când ai tot timpul succes, începi să crezi că planetele se învârt în jurul tău, nu al soarelui!

Aceasta a fost perioada în care s-a produs acea după-amiază fatidică din septembrie 1982, când m-am decis să mă urc pe motocicleta mea și să urc pe Dealul Chamundi.

Ceea ce nu știam atunci era că viața mea nu va mai fi niciodată la fel.

Mai târziu, când am încercat să discut cu prietenii mei despre ceea ce mi s-a întâmplat în acea zi pe munte, tot ce mi-au putut spune aceștia a fost: „Ai băut ceva? Ai luat vreo pastilă?” Nici unul nu avea habar de această nouă dimensiune care explodase subit în viața mea.

Chiar înainte de a începe să procesez ce mi s-a întâmplat, experiența a revenit. Incidentul s-a produs o săptămână mai târziu. Stăteam la masă cu familia mea. Mie mi s-a părut că a durat doar două minute, dar a durat șapte ore. Stăteam acolo perfect conștient, doar că „eul” cu care mă identificam de regulă nu mai exista; tot restul continua să existe. Iar timpul zbura.

Ceilalți membri de familie mă băteau pe umăr, mă întrebau ce s-a întâmplat și mă invitau să mănânc. Eu mi-am ridicat o mână și i-am rugat să plece. Erau de mult timp obișnuiți cu felul meu ciudat de a fi, așa că m-au lăsat în pace. Abia la 4:15 după-amiaza am revenit la simțurile mele „normale”.

Experiența a început să se repete din ce în ce mai frecvent. Atunci când se producea, nu mâncam și nu dormeam ore în șir. Nu făceam decât să rămân ancorat în locul în care mă aflam. Într-o astfel de ocazie, experiența a durat 13 zile. S-a întâmplat să fiu într-un sat când a început, copleșindu-mă cu acea liniște și cu acel extaz indescriptibile. Sătenii s-au adunat în jurul meu și au început să șușotească: „O, trebuie să fie în samadhi” (o stare beatifică ce transcende corpul fizic, bine documentată în tradițiile spirituale indiene). India are o înțelegere tradițională a spiritualității, despre care eu nu aveam habar. Când am ieșit din acea stare, cineva a dorit să îmi pună în jurul gâtului o ghirlandă. Altcineva a dorit să îmi atingă picioarele. Mi se părea o nebunie. Nu îmi puteam imagina de ce și-ar dori cineva să facă astfel de lucruri.

Altădată, îmi luam prânzul. Tocmai îmi introdusesem o bucățică de mâncare în gură, când acea stare de conștiință a explodat în mine. În acel moment am putut experimenta miraculoasa alchimie a digestiei umane, procesul prin care o substanță exterioară, o bucățică din această planetă, devine parte integrantă din mine. Cunoaștem cu toții acest proces din punct de vedere intelectual. Noi știm că planeta ne hrănește trupul, pentru ca într-o bună zi acesta să redevină parte integrantă din ea. Când am trăit însă această cunoaștere prin experiență directă, ea mi-a transformat pentru totdeauna perspectiva fundamentală. Relația mea cu lumea înconjurătoare, inclusiv cu planeta, a trecut printr-o tranziție dimensională.

Am devenit conștient de inteligența ieșită din comun care există în noi toți, fiind capabilă să transforme o bucată de pâine sau un măr într-un țesut din corpul nostru, într-o singură după-amiază. Nu este deloc un proces minor! Când am început să intru în contact în mod conștient cu această inteligență care era sursa creației mele, în jurul meu au început să se producă evenimente aparent inexplicabile. Lucrurile pe care le atingeam se transformau într-o formă sau alta. Oamenii se uitau la mine și izbucneau în lacrimi. Mulți dintre ei erau convinși că s-au eliberat de diferite suferințe fizice sau mentale doar uitându-se la mine. În doar câteva ore mă vindecam eu însumi de afecțiuni a căror vindecare ar fi durat luni de zile dacă aș fi apelat la sistemul medical. Nu prea îmi păsa însă de aceste lucruri…

Această capacitate de a-mi transforma dramatic realitatea externă și internă a continuat să se amplifice în mine și în jurul meu, până astăzi. Nu am încercat niciodată să obțin în mod conștient această capacitate, dar atunci când cineva intră în contact cu această dimensiune mai profundă a inteligenței, care reprezintă însuși fundamentul existenței noastre pe pământ, viața sa se transformă într-o manieră miraculoasă.

După circa șase sau opt săptămâni, această experiență incredibilă a devenit o realitate vie pentru mine. În această perioadă din viața mea, totul s-a schimbat dramatic în jurul meu. Însăși forma mea fizică – ochii, fața, vocea și chiar alinierea corpului meu – au început să se transforme atât de profund încât oamenii din jurul meu au remarcat la rândul acest lucru.

Ceea ce se întâmpla în interiorul meu era încă și mai fenomenal. În doar șase săptămâni, o cantitate uriașă de amintiri a pogorât asupra mea. Erau amintiri care nu puteau fi adunate decât în vieți la rând. Am devenit astfel conștient de milioane de lucruri diferite care se întâmplau în interiorul meu în fiecare moment. Era ca un caleidoscop. Mintea mea logică îmi spunea că aceste lucruri nu puteau fi adevărate, dar ceea ce vedeam în interiorul meu era mai clar ca lumina zilei. În sinea mea speram însă să fie lucruri false. Întotdeauna m-am considerat un tânăr inteligent, dar dintr-o dată m-am trezit că sunt un prost inocent, și nu mă puteam împăca cu acest lucru. Spre durerea mea, tot ce îmi spunea noua mea memorie s-a dovedit a fi adevărat.

Până în acest moment am refuzat întotdeauna să accept acele lucruri din viața mea care nu se încadrau într-un cadru de referință logic și rațional. Încetul cu încetul, am început să înțeleg însă că inteligența supremă este viața însăși. Intelectul uman nu este altceva decât o deșteptăciune care ne ajută să supraviețuim, dar adevărata inteligență este însăși viața și sursa ei. Nimic altceva.

Oamenilor li s-a spus că Divinul este iubire și compasiune, dar dacă examinezi cu atenție creația, constați că sursa creației este înainte de toate cea mai înaltă inteligență care poate fi imaginată. În loc să ne conectăm cu această inteligență atotputernică ce vibrează în interiorul nostru, noi preferăm să ne folosim de intelectul nostru logic, care este util în anumite situații, dar în esență este extrem de limitat.

Am început să experimentez de asemenea o sensibilitate amplificată în fața sentimentelor celor din jurul meu. Uneori, simpla vedere a unei persoane necunoscute de pe stradă mă făcea să izbucnesc în plâns, căci îi sesizam durerea sufletească. Nu îmi venea să cred ce suferințe atroce pot suporta oamenii, în condițiile în care eu dădeam pe-afară de extaz, fără nici un motiv aparent.

A durat o vreme până când am înțeles că ceea ce mi se întâmpla era un fenomen „spiritual”. Am realizat cu această ocazie că ceea ce mi se întâmpla mie era considerat de tradițiile sacre și de scripturi: experiența supremă, că ceea ce experimentam eu era cel mai frumos lucru care i se poate întâmpla unei ființe umane.

În fiecare clipă, toate celulele corpului meu explodau într-un extaz suprem. Oamenii moderni ridică în slăvi copilăria, căci copiii pot râde și se pot simți fericiți fără nici un motiv aparent. Eu am înțeles însă că și adulții se pot simți extatici. Această experiență le este accesibilă tuturor, căci totul vine din interiorul nostru.

Am început să înțeleg astfel că transformarea fizică a formei mele era de fapt o realiniere cu constituția mea interioară. Am practicat posturile fizice (sau hatha-yoga) încă de la vârsta de 12 ani. Cei 13 ani de practică yoga au început să dea acum roade. În esență, yoga este o tehnică de recreare a corpului, astfel încât acesta să poată sluji unui scop superior. Corpul uman poate funcționa ca o simplă bucată de carne, sau ca însăși sursa creației.

Există o întreagă tehnologie pentru transformarea unui om într-o ființă divină. Coloana vertebrală a omului nu reprezintă doar o colecție de vertebre osoase, ci însuși axul central al universului. Totul depinde de felul în care îți reorganizezi sistemul. În cazul meu, după ce am fost o persoană extrem de fizică, am învățat să îmi port corpul ca și cum acesta nu ar exista deloc. În acest fel, corpul meu fizic a devenit extrem de relaxat. Anterior, toată această intensitate era centrată în corpul meu. Oamenii puteau simți când intram într-o încăpere. Eram orientat exclusiv către acțiune. Acum am învățat însă să îmi port corpul într-o manieră complet diferită.

Cu această ocazie, am înțeles că aceasta era adevărata yoga: această experiență a uniunii cu existența, cu unitatea întregii vieți, cu nemărginirea. Mult timp am crezut că setul simplu de posturi yoghine (sau asana-e) pe care le practicam zilnic îmi confereau doar o anumită bunăstare fizică. După experiența pe care am trăit-o însă pe Dealul Chamundi, am înțeles că ceea ce făceam era un proces care mă putea elibera într-o dimensiune care transcende cu mult planul fizic. Peste ani, aveam să le spun multor oameni: „Chiar dacă vă apucați de yoga din motive greșite, aceasta dă oricum roade!”

Există ceva în interiorul oricărui om care detestă hotarele, tânjind să devină nemărginit. Natura umană ne face să tânjim întotdeauna după ceva mai mult decât suntem în momentul de față. Indiferent cât de multe realizăm, noi ne dorim să fim întotdeauna mai mult. Dacă am examina mai îndeaproape acest fenomen, am constata că, de fapt, noi nu ne dorim să fim sau să avem mai multe, ci să fim totul. Cu toții ne dorim să fim infiniți. Singura problemă este că noi încercăm să devenim astfel în rate.

Imaginează-ți că ești închis într-un cubicul de 1,5 pe 1,5 metri. Oricât de confortabil ar fi biroul tău, ți-ai dori să te eliberezi din el. Dacă ți s-ar da a doua zi un cubicul mai mare, de 3 metri pe 3, te-ai simți cu siguranță mai bine o vreme, dar în scurt timp ai reveni la dorința de a transcende și aceste hotare. Nu contează cât de extinse sunt hotarele între care trăiești. În clipa în care devii conștient de ele, dorința de a le transcende apare instinctiv. În Orient, această aspirație este recunoscută de toate culturile ca fiind țelul suprem al activității umane. Eliberarea – mukti sau moksha - este considerată aici o aspirație naturală a tuturor oamenilor și destinația lor ultimă. Noi încercăm să ne împlinim în rate această dorință supremă numai pentru că suntem inconștienți de ea. În consecință, noi încercăm să ne-o satisfacem prin achiziționarea de putere, de bani, de iubire sau de cunoaștere. Sau prin marea pasiune a zilelor noastre – cumpărăturile!

În momentul în care am înțeles că oamenii nu își doresc ceva anume, ci doar să se dilate indefinit, în mine a apărut o anumită claritate. Când am realizat că orice om este capabil să trăiască ce trăiam eu, mi s-a părut cât se poate de natural să îmi doresc să le împărtășesc celorlalți toate aceste lucruri. Începând din acel moment, singurul meu obiectiv a devenit să le transmit celorlalți modalitatea prin care puteau experimenta ce trăiam eu și să îi ajut să înțeleagă că nimeni nu le poate nega această stare de bucurie, de libertate și de nemărginire atât timp cât nu se opuneau ei înșiși efervescenței naturale a vieții.

Această condiție a bunăstării extatice, pe care am continuat să o experimentez începând din acea după-amiază de pe Dealul Chamundi, nu reprezintă o posibilitate vagă sau un vis efemer, capabil să se împlinească doar într-un viitor îndepărtat. Ea poate deveni o realitate vie pentru cei care doresc acest lucru, întrucât este dreptul prin naștere al tuturor oamenilor.

Calea de ieșire se află în interior

Tot ce ai făcut până acum a fost urmărirea unui singur lucru. Indiferent dacă ți-ai propus să îți construiești o carieră, dacă ai început o afacere, dacă ai acumulat bani sau dacă ți-ai întemeiat o familie, la baza tuturor acestor acțiuni a stat dorința ta de a trăi starea de bucurie.

Din păcate, undeva de-a lungul drumului viața ta a devenit din ce în ce mai complicată.

Dacă nu te-ai fi născut ca om, lucrurile ar fi fost mult mai simple pentru tine. Nevoile tale ar fi fost strict fizice. Dacă ai fi avut stomacul plin, te-ai fi considerat împlinit în ziua respectivă. Dacă ai un câine sau o pisică, uită-te la ei: de îndată ce au stomacul plin, animalele devin absolut împăcate.

Lucrurile nu stau însă la fel pentru oameni. Un stomac gol reprezintă cu siguranță o problemă: foamea. Dar un stomac plin? Acesta reprezintă o sută de probleme! Atunci când supraviețuirea devine o problemă, ea ne ocupă întreaga atenție, dar dacă nu mai este o problemă, noi uităm cu desăvârșire de ea. În cazul oamenilor, viața nu se rezumă la supraviețuire, ci doar începe cu ea.

La ora actuală, procesul de supraviețuire al generației noastre este organizat mai bine ca oricând în trecut. Dacă dorești, te poți duce într-un supermarket și poți cumpăra de aici tot ce îți trebuie pentru întregul an. Poți face acest lucru chiar și fără să ieși din casă! Niciodată în istoria umanității nu a fost posibil așa ceva. Lucruri pe care nici chiar regii nu și le puteau permite acum o sută de ani le sunt accesibile astăzi oamenilor de rând. Suntem generația care trăiește cel mai confortabil de când există umanitatea pe pământ. Problema este că acest lucru nu ne face să ne simțim nici mai fericiți, nici mai plini de iubire, nici mai senini.

De ce? Oamenii au încercat să schimbe la maxim mediul exterior. Dacă ar forța și mai mult această schimbare, probabil că am rămâne cu toții fără o planetă! Chiar și așa însă, noi nu suntem cu nimic mai fericiți decât strămoșii noștri de acum o mie de ani. De vreme ce aceste schimbări exterioare nu au dat rezultatele scontate, nu crezi că a sosit timpul să vedem ce anume nu este în regulă? Ce sens are să continuăm să facem ceva care nu funcționează de o mie de ani? Cât timp o să continuăm să trăim urmând tipare care nu și-au onorat niciodată promisiunile?

A sosit timpul pentru o schimbare de paradigmă.

Să începem așadar cu o întrebare simplă: ce înseamnă pentru noi bunăstarea?

Pe scurt, bunăstarea este o senzație profundă de plăcere interioară. Dacă organismul nostru simte o stare de plăcere, noi numim acest lucru sănătate. Dacă ea devine extrem de mare, o numim confort. Dacă mintea noastră simte o stare de plăcere, o numim pace. Dacă plăcerea devine extremă, o numim bucurie. Dacă emoțiile noastre simt o stare de plăcere, o numim iubire. Dacă plăcerea devine extremă, o numim compasiune. Dacă energia noastră vitală simte o stare de plăcere, o numim beatitudine. Dacă plăcerea devine extremă, o numim extaz. Oamenii nu caută niciodată altceva decât plăcere – interioară și exterioară deopotrivă. Atunci când plăcerea derivă din interior, ea este numită pace, bucurie, fericire. Dacă mediul exterior devine la rândul lui plăcut, îl numim succes. Dacă nu suntem interesați de aceste lucruri și ne dorim să ajungem în rai, ce căutăm de fapt? Același succes, dar în lumea de dincolo! Așadar, în esență întreaga experiență umană se rezumă la plăcere și la neplăcere, în diferite grade.

De câte ori ți s-a întâmplat însă să trăiești o întreagă zi într-o stare beatifică, fără nici cel mai mic moment de anxietate, agitație, iritare sau stres? De câte ori ai trăit într-o stare de plăcere absolută timp de 24 de ore? Când a fost ultima oară când ți s-a întâmplat așa ceva?

Partea cea mai uimitoare este că în cazul celor mai mulți dintre oameni, aceștia nu au experimentat nici măcar o singură zi în care lucrurile să se desfășoare exact așa cum și-au dorit ei! De bună seamă, nu există om care să nu fi trăit când și când o stare de bucurie, de pace sau chiar de beatitudine, dar aceste momente sunt întotdeauna extrem de efemere. Oamenii nu le pot prelungi. Ei reușesc să ajungă pe culme, dar apoi se prăbușesc. Și nici măcar nu au nevoie de evenimente prea dramatice pentru a se prăbuși. Chiar și cele mai simple lucruri îi dezechilibrează, alungându-le pacea interioară.

Lucrurile se petrec cam așa. Să spunem că ieși în oraș și cineva îți spune că ești cea mai frumoasă persoană din lume. Simți că plutești în al nouălea cer. Ajungi apoi acasă, și membrii familiei tale îți spun cum ești cu adevărat. Dintr-o dată, te prăbușești!

Îți sună familiar?

De ce simte omul nevoia de a experimenta o stare de bunăstare interioară? Răspunsul este evident: atunci când te afli într-o stare de plăcere interioară, tu devii plăcut pentru toți ceilalți din jurul tău. Nu ai nevoie de nici o scriptură și de nici o filozofie pentru a fi bun cu ceilalți. Aceasta este consecința naturală a faptului că te simți bine în sinea ta. Bunăstarea interioară este cea mai sigură cale de a construi o societate senină și o lume fericită.

De asemenea, succesul tău în lumea exterioară depinde fundamental de cât de bine îți strunești puterile corpului și ale minții. Prin urmare, bunăstarea interioară reprezintă o premisă esențială pentru a dobândi succesul.

Dar mai presus de toate, există dovezi medicale și științifice substanțiale în lumea modernă că trupul și mintea funcționează la apogeu atunci când te simți bine în sinea ta. Se spune că dacă poți rămâne într-o stare de fericire timp de 24 de ore, capacitatea ta intelectuală se dublează. Este suficient să lași mâlul interior să se depună și să lași claritatea să iasă la suprafață pentru a obține această realizare.

Energia vitală pe care o numești „eu” se simte uneori extrem de fericită, alteori profund nefericită, uneori foarte împăcată, iar alteori extrem de agitată. Aceeași energie a vieții este capabilă de toate aceste stări contradictorii. Dacă ai avea de ales între expresiile prin care dorești să îți exprimi energia interioară, pe care ai alege-o? Bucuria sau suferința? Plăcerea sau neplăcerea?

Și de această dată, răspunsul este evident. Căile pot varia de la un om la altul, dar indiferent dacă încerci să faci bani, să bei cât mai mult sau să ajungi în rai, adevăratul tău scop rămâne bunăstarea interioară. Chiar dacă declari că nu ești interesat de această lume și că singura ta menire în viață este să ajungi în rai, ceea ce cauți tu este aceeași bunăstare interioară. Dacă ți s-a spus din copilărie că Dumnezeu sălășluiește în rai, dar acesta s-ar dovedi un loc oribil, ți-ai mai dori să ajungi în el? De bună seamă că nu! În esență, nivelul cel mai înalt al bunăstării interioare este definit ca fiind raiul. Iadul este nivelul suprem al neplăcerii interioare. Unii își găsesc „raiul” în vin, iar alții cred că singura mântuire este Dumnezeu, dar toți caută același lucru: bunăstarea interioară.

Singurul lucru care stă între tine și bunăstarea interioară este un aspect foarte simplu: tu le-ai permis gândurilor și emoțiilor tale să primească instrucțiuni de la lumea exterioară, nu de la cea interioară.

Într-o bună zi, o femeie s-a dus la culcare. În somn, ea a avut un vis. Se făcea că vede un bărbat voinic care se uita la ea, apropiindu-se din ce în ce mai mult.

Bărbatul a ajuns atât de aproape de femeie încât aceasta îi putea simți respirația.

Ea a început să tremure, dar nu de teamă.

Apoi l-a întrebat:

- Ce ai de gând să îmi faci?

- Păi, cucoană, este visul tău!

Ceea ce se întâmplă în mintea ta este visul tău. În mod normal, acesta ar trebui să se deruleze așa cum îți dorești tu, nu-i așa? Chiar dacă lumea nu evoluează așa cum ți-ai dori, măcar gândurile și emoțiile tale ar trebui să ia cursul dorit de tine. La ora actuală, ele nu primesc instrucțiuni de la tine, căci tu operezi accidental mecanismul uman.

Mecanismul uman este cea mai sofisticată formă fizică de pe această planetă. Tu ești o capodoperă tehnologică, dar problema este că nu știi unde se află panoul de comandă. Este ca și cum ai opera un super-computer cu o șurubelniță și o cheie franceză! Din cauza acestei ignoranțe, cele mai simple procese ale vieții sunt suportate cu greu de umanitate. La urma urmelor, ce au de făcut oamenii? Să își câștige traiul, să se reproducă, să își crească familia și apoi să moară – mare brânză! Este uimitor ce eforturi depun oamenii pentru a face ceea ce realizează fără nici un efort orice vierme, insectă, pasăre sau animal.

Metaforic vorbind, ecologia noastră interioară este un haos. Noi credem că prin schimbarea condițiilor exterioare vom reuși să ne rezolvăm toate problemele interioare, dar ultimii 150 de ani dovedesc exact contrariul: că tehnologia ne poate aduce un confort sporit, dar nu și bunăstarea interioară. Noi trebuie să înțelegem că atât timp cât nu vom face ceea ce trebuie, nu ni se va întâmpla nimic bun. Acest lucru este valabil nu numai în ceea ce privește lumea exterioară, ci și lumea interioară.

Într-o zi, un taur și un fazan stăteau pe o pajiște. Taurul păștea, iar fazanul culegea căpușele prinse de pielea lui. Cei doi alcătuiau un parteneriat perfect. Privind copacul uriaș de la marginea câmpului, fazanul a spus nostalgic:

- Vai mie, cândva puteam zbura până pe creanga cea mai de sus. Acum nu mai am putere să ajung nici măcar la creanga cea mai de jos.

Taurul i-a răspuns cu nonșalanță:

- Mănâncă puțin din baliga mea în fiecare zi, și vezi ce se va întâmpla. În numai două săptămâni vei ajunge din nou pe creanga de sus.

- Fugi de-aici, i-a răspuns fazanul! Astea-s prostii! Ce vrei să spui cu asta?

- Încearcă și vei vedea. Întreaga umanitate se folosește de baliga mea.

La început ezitant, fazanul a început să ciugulească din baligă. Într-adevăr, încă din prima zi el a reușit să zboare din nou pe prima creangă. După două săptămâni, el a ajuns pe creanga cea mai de sus, unde a rămas, bucurându-se de peisaj.

Bătrânul fermier, care se legăna pe balansoarul său pe verandă, a văzut o pasăre frumoasă și grasă în vârful copacului, așa că a împușcat-o.

Morala: Dacă mănânci rahat, poți ajunge într-adevăr în vârf, dar nu vei putea rămâne niciodată acolo!

Într-o manieră similară, dacă te pretezi la orice pentru a trăi stări emoționale mai intense, într-o primă instanță tu poți ajunge la o anumită bunăstare, dar aceasta nu va fi durabilă. Va fi suficientă schimbarea vremii sau prăbușirea bursei pentru a-ți strica buna dispoziție. Și chiar dacă bursa nu se va prăbuși, simplul gând că acest lucru s-ar putea întâmpla vreodată va fi suficient! Cultivat continuu, acest gând poate deveni o tortură, fiind chiar mai rău decât dezastrul propriu-zis. Prin urmare, atât timp cât viața ta interioară va depinde de conjuncturile exterioare, starea ta de spirit va rămâne extrem de precară. Pur și simplu nu se poate altfel.

În acest caz, care este calea de ieșire?

Calea de ieșire constă într-o simplă schimbare a direcției. Tu trebuie să înțelegi că sursa și fundamentul experienței tale există în interiorul tău. Experiențele umane pot fi stimulate sau catalizate de situațiile exterioare, dar sursa lor rămâne în interior. Durerea și plăcerea, bucuria și suferința, agonia și extazul – nu se pot petrece decât în interiorul tău. În nebunia lor, oamenii încearcă întotdeauna să își extragă bucuria din mediul exterior. Acesta poate fi folosit ca un stimul sau ca un factor de declanșare, dar trăirea propriu-zisă rămâne sută la sută interioară.

Tu ții acum în mână o carte. Unde o vezi? Arată cu degetul locul în care o vezi. Crezi că această imagine este exterioară ție?

Mai gândește-te.

Îți mai amintești de la orele de biologie cum funcționează mecanismul vederii? Lumina cade pe carte. Aceasta o reflectă, iar lumina ajunge în lentilele ochilor tăi, unde este proiectată ca o imagine inversată pe retină – cred că îți mai aduci aminte… Prin urmare, tu vezi cartea în interiorul tău.

Unde vezi întreaga lumea exterioară?

La fel: în interiorul tău.

Tu ai experimentat tot ce ți s-a întâmplat vreodată în interiorul tău. Lumina și întunericul, durerea și plăcerea, agonia și extazul – toate s-au petrecut în interiorul tău. Dacă cineva te ia de mână în momentul prezent, ți se pare că atingi o mână exterioară, dar de fapt tu nu experimentezi decât senzațiile din mâna ta. Întreaga experiență rezidă în interiorul tău. Toate experiențele umane sunt sută la sută interne (create de sine).

Dacă este adevărat că gândurile și emoțiile tale sunt create de tine, înseamnă că le poți modela așa cum îți dorești. La ora actuală există dovezi științifice care atestă că omul se poate îmbăta singur, fără să consume nici o picătură de alcool. La fel, că el poate ajunge la starea de euforie fără să consume vreun drog. Chimistul organic israelian Raphael Mechoulam și echipa sa de cercetători au inițiat un proiect prin care au izolat o „moleculă a beatitudinii” în organismul uman. În termeni profani, ei au descoperit că creierul uman are propriii săi receptori naturali ai canabisului. De ce? Deoarece el este capabil să își producă propriile narcotice. Organismul uman este capabil să își producă propria beatitudine fără nici un stimul exterior, și desigur, fără mahmureala de după! Motivul pentru care diferite substanțe chimice precum alcoolul sau drogurile recreaționale sunt considerate periculoase este că ele reduc luciditatea, ruinează sănătatea, dau dependență și în ultimă instanță te distrug complet. Există însă o substanță narcotică ce este creată și consumată de propriul organism! Ea are un impact fantastic asupra sănătății și bunăstării personale! Cu alte cuvinte, sistemul uman este construit atât de perfect încât își poate asigura tot ce are nevoie. Mai recent au fost descoperite și alte substanțe chimice similare, dar cea de care vorbim a fost numită „anandamidă”, pornind de la cuvântul sanscrit ananda, care înseamnă beatitudine. Acest lucru ne face să credem că fericirea nu este altceva decât consecința chimiei interioare. La fel și starea de pace interioară. De fapt, orice senzație de bunăstare pe care o experimentăm – inclusiv pacea, bucuria sau extazul – au un corespondent chimic. Yoghinii au știut dintotdeauna acest lucru.

Există o tehnologie a bunăstării interioare, care poate crea baza chimică necesară unei existențe beatifice. Aceasta este una din dimensiunile procesului pe care eu îl numesc „ingineria interioară”. Dacă ești conștient, tu îți poți activa în așa fel sistemul încât simplul act al respirației să îți producă o plăcere enormă. Tot ce trebuie să faci în acest scop este să fii atent la mecanismul tău interior.

Pentru ca acest lucru să devină posibil, tu trebuie să îți modifici dramatic înțelegerea. Nu mai căuta o modalitate exterioară de ieșire din starea de suferință. Nu există decât o singură cale de ieșire din această stare, iar ea este Vezi mai mult ▷