O călătorie dincolo de moarte

Cuvânt Înainte

Cu greu își poate imagina cineva cât de subțire este granița între nebunie și realitate, între agonie și extaz, între viața de aici și viața de dincolo. Nici eu aș fi priceput mai lesne, dacă n-ar fi existat o zi, o singură zi, care mi-a schimbat în mod hotărâtor destinul. Deși trăirile mele legate de atunci sunt simțitor estompate, cum aș putea uita ziua de 2 iulie 2000?! Avem 24 de ani și eram însărcinată cu un copil al nimănui. Al nimănui pentru că nu īl dorea nimeni, iar inima mea era un deșert infinit în care dragostea, mila și Dumnezeu uitaseră de mult timp să mai plouă. Da, recunosc am fost un criminal odios și mă îndoiesc că am plătit suficient pentru asta. Nu vă puteți imagina cruzimea de care am dat dovadă. Dacăvă īnchipuiți că totul s-a derulat conform unei decizii reci, calculate, ca o consecință a “civilizației” secolului nostru, vă înșelați.

Duminica Dumnezeu se odihnește, dar pentru mine a facut atunci o excepție. Spitalul Caritas din București a fost fortăreața în spatele căreia am capitulat.

Ați simțit vreodată că vă prăbușiți de pe o treaptă în gol ? cam asta era senzația..

Vocile medicilor rămâneau undeva în spate, iar eu coboram încet și sigur în întuneric. Nu am văzut nicio luminiță, iar ’’tunelul’’, dacă poate fi numit așa, era un neant întunecos în care mă afundam lent.

Prima senzație a fost de eliberare. Nu mai exista durere, gravitație sau timp. Pluteam în derivă într-un spațiu amorf, iar la un moment dat, deasupra mea a venit ‘’CINEVA’’.Îi simțeam prezența, dar știam că nu am ‘’voie’’sau că ‘’nu se cade’’ să Îl ‘’privesc’’. Folosesc ghilimelele pentru că nu vă pot descrie decât cu titlu aproximativ ceea ce simțeam. Intrasem într-un univers necunoscut, iar instrumentele de care dispune gândirea rațională nu sunt suficiente pentru a-l explica.

‘’Aifost un om laș!’’

Tot eu, ripostam imediat:

‘’Ban-am fost!’’ Automat, se descărcau în ”mintea mea” toate situațiile în care dădusem dovadă de lașitate. Șinu erau puține! EL doar mă asista,cu un fel de superioritate blândă, absolută. Oricât m-aș strădui, nu cred că voi găsi în vreun dicționar cuvintele potrivite pentru a-L descrie,așa cum Îl simțeam. Nu vreau să vă înșir aici suma păcatelor de care mă făceam vinovată.

Pedeapsa venea ca o consecință firească, nu se negocia și nu aveam deloc sentimentul că EL era cel care mă pedepsea.Trebuia să stau, surghiunită într-un spațiu atemporal - eu, singurătatea și păcătosul meu suflet. Era ca și cum nu-mi făcusem corect temele, fiind nevoită să reiau de la capăt problema, căutând, de această dată, soluția cea bună. Retrăiam fiecare experiență a scurtei mele vieți, durerea fiind directproporțională cu sentimentul că nu făcusem ce trebuia. Imaginați-vă cea mai tristă zi dinviața voastră și ridicați-o la puterea un milion. Este o trăire neomenească, cu siguranță mă aflam în iad…

Dacă vă puteți proiecta ce înseamnă să ți se descompună sufletul de durere, înseamnă că sunteți foarte aproape experiența mea. Nu eram supărată pentru pedeapsape care trebuia să o îndur singură, o veșnicie toată. Îmi părea rău și regretam sincer că nu mă puteam întoarce sa-mi îndrept greșelile și să fiu un suflet mai bun și evoluat. Cred că acestgând mi-a salvat sufletul.

Atunci EL a venit din nou… mi-a vorbit fără cuvinte, într-un limbaj al minții și al sufletului:

”E frumos? Îți place unde ai ajuns?”

Deșimă repet, vreau să fie limpede că, natura comunicării mele cu EL era una mental-sufletească. Cuvintele folosite de mine pentru a descrie această ”întâmplare” se substituie unei traduceri aproximative.

I-am răspuns că nu, dar:

”Ce pot să mai fac acum?”

M-a ”ridicat” din acea văgăună gri,în care eram osândită să-mi ispășesc păcatele. M-a lasat să-i simt căldura, lumina, iubirea. Era reversul: fericirea la puterea un milion….și nu o potdescrie în cuvinte. Ridicându-mă, mi-a spus că îmi mai dă o șansă și că este ultima; că mă potîntoarce, voi avea ”un cec în alb” dar dacă voi comite un singur păcat dincele ”grele” care m-au adus acolo, mi le va pune pe toate celelalte la socoteală. Nu m-aș mai fi despărțit niciodată de EL…era IUBIREA, ARMONIA, UNIVERSUL. Nu îmi lipsea nimic, nu aveam nevoie de nimic. Eram pace, liniște, fericire și lumină. Înainte să mă desprind de el, mi-a spus că îmi mai dă ”ceva” și că este ”curios” să vadă cum folosesc eu acel ”ceva”.

Am revenit, cu aceeașisenzație neplăcută de prăbușire în gol, de pe o treaptă și cu o imensă părere de rau că mă dezlipisem de EL.

”Acolo” nu existau întrebări. Asistenta care îmi schimba perfuzia, mi-a spus foarte sec că nu mai pot avea niciodată copii:

”Păcat, ești atât de tânără…”

Dar eu știam deja asta.

O fereastră nouă mi se deschidea înaintea ochilor, iar mintea mea afla raspunsuri dincolo de cuvinte. Simțeam că sunt ”altfel”, iar acest lucru nu îmi ușura deloc situația, dimpotrivă, îmi dădea o stare de confuzie generală. Nu era vorba despre anestezie, așa cum ați fi cu toții înclinați să credeți. Când mi-am revenit complet, m-am îndoit de această experiență și primul meu impuls a fost să cred că șocul fusese atât de mare încât, cu siguranță, mintea mea a cedat. ȘTIAM în sufletul meu că nu este așa. Uneori văd dincolo de limitele omenești. Acestlucru îi surprinde sau îi sperie pe semenii mei.

Oh! să nu va imaginați că schimbarea a survenit brusc în ceea ce mă privește! Au urmat zece ani de confuzii, îndoieli sau revelații. Le port pe toate în suflet ca pe niște comori. Încă mă simt īntr-un continuu proces de schimbare.

Prima transformare care s-a produs în mine este aceea că nu mă mai tem de moarte. Moartea este frumoasă. Mă refer la moartea ce survine natural, atunci când omul și-a încheiat cu bine misiunea pe pământ. Nu știu dacă ați auzit despre moartea bătrânilor preoți, călugări sau oameni care și-au petrecut întreaga viață cu sufletul alături de Dumnezeu. Adeseori aceștia mor lin, în somn și cu un zâmbet de pace întipărit pe față. Cred că dacii nu s-au înșelat atunci când râdeau la moartea omului și plângeau la venirea lui pe lume. Nașterea unui om conține dezlegarea misterului vieții -suferința trupească vine la pachet cu bucuria vieții. Acesta este misiunea omului pe pământ: bucuria sufletului să domine suferințele, limitările sau lipsurile fizice. Viața este doar o călătorie în care bucuria și suferința sunt inseparabile. Nașterea este începutul acestei călătorii, moartea deschide drumul alteia. Taina Învierii Lui Hristos dezleagă misterul vieții, ferecat de secole de suferință. Moartea nu există. Moartea este o iluzie, o poartă către o nouă și fascinantă călătorie.

Nu știu câte călătorii îi sunt date unui suflet să străbată, nu dețin cheile adevărului absolut. Am văzut și eu câteva bucățele îmbinate perfect, din marele puzzle universal.

Trebuie neapărat să fac o precizare - sinuciderea nu este o eliberare, este o condamnare, atât pentru cel care își ia viața, câtși pentru familia rămasă în urmă. Sinucigașii care au experimentat moartea clinică și au fost readuși la viață au povestit lucruri înfiorătoare. Iadul despre care povesteau nu este altceva decât propria celulă a sufletului lor, lipsitde iubirea și lumina Lui Dumnezeu. Sinuciderea este sfârșitul oricărei călătorii, ea înseamnă renunțarea la Dumnezeu. Dumnezeu este CALEA,ADEVÃRUL ȘI VIAȚA. Renunțând la viață, renunți la Dumnezeu.

Mergeam agale spre casă. Priveam cerul și încercam să reinițiez, timid,o conversație cu EL.

”Ai spus că nu trebuie să mai repet niciun păcat greu, că mi le vei pune pe toate la socoteală. Ei bine, cum, cum aș putea eu repeta avortul?! Eu nu mai pot avea copii”...strada era mută, nefiresc de liniștită. Părea că nimeni, nimeni în lumea aceasta și în alte lumi posibile nu îmi auzise gândul

Am dat cu piciorul într-o pietricică,ca un copil răsfățat care, neputând sä-și înfrunte părintele, își descarcă furia pe obiectele din jur.

Nărăvașă, pietricicaa intrat între talpa sandalei și degetele piciorului sporindu-mi disconfortul și furia.

Am adormit îmbufnată și dezamăgită profund. Mă îndoiam de o experiență fabuloasă și aveam nevoie disperată de un răspuns…

A venit prompt, în dimineața următoare.Am cunoscut-o în clinica unui psiholog monden cu care mai colaboram pe atunci. Avea 39 de ani și era însărcinată cu un copil pe care nu îl dorea. Era părăsită, pierdută și disperată.

Nu îmi venea să cred! Femeiaaceasta era răspunsul Lui Dumnezeu la întrebarea mea. I-am fost alături toată vara, căutând argumente posibile și imposibile ca ea să-și ducă sarcina în siguranță, la termen. Apoii-am botezat copilul...și viața ne-a despărțit. Nu mai conta, misiunea mea se încheiase.

S-au născut de ziua mea, ca și cum Dumnezeu a vrut să-mi ofere un dar inestimabil prin ochișorii acestor fetițe. Au fost sănătoase tun, în pofida nașterii premature. Prezența lor în viața mea este dovada vie că am făcut tot ce depindea de mine să-mi îndrept greșeala.

Târziu, a venit regretul, mila față de o ființă căreia am cutezat să-i anulez dreptul la viață...târziu de tot, a venit acceptarea și iertarea.

Scriu aceste rânduri pentru toate femeile care au cunoscut trista experiență a avortului. Ar fi bine să le citească și tații copiilor nenăscuți. Sunt la fel de responsabili în privința acestui fapt ca și mamele care și-au refuzat maternitatea.

”Împăcarea” cu mine, după acest episod,a decurs lent, cu pași mici. Acum știu sigur că Dumnezeu nu este un moș cu barbă și cu baston care îi alungă de la el pe copiiinebotezați. Dumnezeu este iubire și iertare. Cum ar putea face o așa grozăvie?

Spun acest lucru pentru că am auzit enormități orotdoxe de genul că ei,bebelușii nenăscuți și nebotezați nu ajung în rai și nici nu e bine să le aprinzi lumânări. Eu știu cä ei ajung sigur la Dumnezeu și că apropierea de Dumnezeu se poate numi rai.

Moartea nu este sub controlul nostru. Adevărul este că nu putem stăpâni nimic în lumea aceasta...uneori nici măcar clipa prezentă.

Ce am simțit când am ”murit” ?

Că moartea nu doare, fizic vorbind!

Prima senzație a fost aceea de prăbușire ’în gol’, ca și cum ai cădea abrupt, de pe o treaptă. Asta este singura senzație neplăcută. Spun senzație pentru că este o traire singulară intensă, lipsită de complexitate. (nu este o percepție). Apoi,”ești liber” de orice trăire corporală. Fizic, nu mai percepi ABSOLUT NIMIC DAR, sufletește și mental percepi ABSOLUT TOTUL. Cum să fac să vă explic? ”Vezi” cu ochii minții și aisufletului tot ceea ce se întâmplă în lumea pe care ai părăsit-o, dar nu poți atinge nimic. Vederea este mult mai complexă si multidimensională- îi vedeam pe medici,dar nu bidimensional sau tridimensional - îi vedeam din orice unghi și de la orice distanță. Cred că-mi vine foarte greu să vă explic, pentru că legile fizicii erau altele. Eram tot eu- sufletul meu, gândurile mele...fără corp. Acest lucru nu mă deranja, dimpotrivă, îmi dădeasentimentul libertății absolute.

Nu am încercat să vorbesc cu mediciidin sala de operație. ȘTIAM că nu mă aud și nu mă văd. Dar eu știam și vedeam totul...ce făceau, ce vorbeau, ce gândeau.

Vedeam și simțeam toate acestea SIMULTAN -fără să mi se pară complicat. Puteam pur și simplu, dimensiunea în care mă găseam îmi permitea acest lucru.

Când aveam 13 ani, am fost operată de apendicită. În timpul operației,am suferit complicații. Prima imagine pe care am avut-o este aceea a unei fâșii de argint , care ieșea de sub mine și se proiecta deasupra mea, spre luminile dinsala de operație. Am văzut echipa chirurgilor aplecați peste trupul meu și am simțit ”panica” lor legată de ceea ce se întâmpla cu mine. Știam că trupul meu era resuscitat, în timp ce sufletul meu era liber să plece. Dar întrebarea mea era – unde?

De îndată ce am realizat acest lucru, a apărut o lumină, la ceva distanță, deasupra mea. Am simțit o presiune care mă împingea spre direcția luminii. A urmat o scurtă perioadă de întuneric, dar nu am avut niciun sentiment de teamă.

De îndată ce am ajuns în partea de lumină, am simțit o prezență lângă mine. Nu știam cine era, dar aveamm încredere totală în această prezență. Mi-amintesc că am văzut sute de oameni venind înspre mine, ca și cum ar fi fost foarte bucuroși să mă vadă. Nu-mi amintesc sa fi cunoscut pe vreunul dintre ei, totuși într-un fel, îi știam pe toți. Mi s-a spus că trebuie să plec sa întalnesc pe cineva care mă aștepta. Atunci când eram în prezența celui care mă aștepta, lumina a devenit atât de puternică încât ar fi put să mă orbească, dar nu a făcut-o. Am avut sentimentul că El este Tatăl Ceresc.Și-a deschis brațele larg, eu am alergat spre Elși m-a îmbrățișat natural.

Îmi amintesc că mă simțeam mică și copleșită de frumusețea iubiriipure care mă înconjura. Am dialogat îndelung, fără a spune nici un cuvânt. Una dintre amintirile mele este aceea că toată cunoașterea devenea disponibilă. Dacă aveam o întrebare, în mintea mea, venea imediatrăspunsul. Dacă mă întrebam, ”ce e acolo?” Mă trezeam imediat”acolo.” Acestlucru a fost foarte distractiv! Am fost acasă și am vrut să rămân! Tatăl mi-a spus că nu trebuie să mă întorc, dar trebuia să fac o alegere. Nu aveam nicio îndoială în mintea mea și am vrut să rămân. El a spus că a înțeles, dar mi-a cerut să petrec ceva timp în grădină și să reflectez asupra motivului pentru care am ales să intru în această viață. Oh, grădina! Dinfericire, un loc pe care nu l-am uitat.

M-am trezit aparent singura fizic, în același timp știind că nu eram chiar singură în acelloc minunat Era umbra unui copac mare, iarba incredibil de verde, înconjurată de flori de toate culorile, mărimile și formele care pot exista vreodată. Am auzit un sunet cu o anumită ritmicitate. Când m-am uitat, am observat că fiecare floare scotea un sunet distinctiv, ca și cum fiecare avea propria viață, personalitate și strălucire descrisă de sunetul reprodus. Împreună, toate florile aveau un singur sunet, de perfecțiune si armonie. I-am cerut Tatălui, în gând, să-mi spună ce conține solul în care cresc aceste flori minunate? El a răspuns, și l-am simtit zâmbind : ”iubire neconditțonată”. Fiecarelucru viu va găsi propria perfectiune, cu iubire necondiționată.

I-am spus că vreau să rămân, dar am simțit nevoia de a-i înștiința pe părinții mei să nu fie triști sau supărați dacă nu mă voi întoarce. Am simtitcă, dacă le-aș putea explica unde am fost, ar înțelege. Următorul lucru pe care mi-l amintesc, a fost că m-am întors la spital și am văzut -o pe mama plimbându-se pe culoar. I-am strigat numele stând chiar în fața ei și ea nu mă putea auzi. Apoi m-am trezit în sala de reanimare, cu masca de oxigen pe față, simțind că mă sufoc.

Relația noastră era pe final când m-a căutat pentru ultima dată. Mama ei era în comă profundă, la spitalul de urgență. M-a rugat să-i fac o vizită, pentru că femeia mă plăcea foarte mult. Suferința și disperarea din ochii ei nu lăsau loc de refuz. Am găsit-o aproape stinsă, într-o agonie cumplită, organele îi cedau pe rând. Am spus o rugăciune și i-am lăsat o iconiță sub pernă. Când am dat să plec, în mintea mea a răsunat o voce stinsă, ca un ecou îndepărtat: ”un preot, un preot...”

”Prietena” mea m-a chestionat tăios: ”cât crezi că mai trăiește? decât s-o văd așa, mai bine....să mă ierte Dumnezeu!”. Am închis ochii și am văzut două linii subțiri de lumină care abia pâlpâiau. Am știut atunci că va mai trăi două zile. I-am spus că poate ar trebui să cheme un preot. A ripostat nervoasă: ”mama e în comă, ești nebună?”

A murit la două zile după vizita mea, imediat după ce a luat Sfânta Împărtășanie.

Ceva ciudat s-a întâmplat cu mine în zilele imediat următoare. Pe tot parcursul priveghiului și înmormântării, corpul meu a suferit niște modificări absolut bizare. Aveam o poftă nesăbuită de mâncare și consumam alimente pe care în mod normal le ocoleam sau pur și simplu nu îmi plăceau. Stupefacția fostei mele prietene era imensă, mâncam exact ceea ce îi plăcea mamei sale, dar eu habar nu aveam de preferințele culinare ale acesteia. Mi-am revenit la normal îndată ce ultimul om s-a ridicat de la masa unde se făcuse pomana.

Culmea întâmplărilor bizare a fost atinsă atunci când, plecând de la cimitir, mașina mea s-a oprit în câmp și nu a mai vrut să pornească. Atunci am avut certitudinea că mama ei vroia să comunice cu mine. Fosta mea prietenă încercase să-mi vândă o mașină furată. Maică-sa, care mă plăcea mult, știind ce poamă are la ușă, m-a luat deoparte: ”mămică, ia-ți tu mașină din altă parte, nu te băga cu ea, ca să nu mai pați f’un necaz”...oricum nu o luam, mă prinsesem demult cum stă treaba cu fiică-sa. Disperată să mă facă să o cumpăr, ea m-a invitat să testez mașina. Nu am să uit niciodată după amiaza aceea. Maică-sa stătea într-un colț cu capul în jos, plânsă, umilă și nu îndraznea să ridice ochii din pământ. Când m-am suit la volan, mașina nu a mai vrut nici de-a naibii să pornească, drept urmare, nici nu aveam cum să o mai cumpăr. Când să ies pe poartă, am surprins-o pe mama prietenei mele făcându-și cruce și mulțumind cumva, lui

Dumnezeu. Era o femeie simplă, de la țară pe care o aduseseră fata și ginerele la București. Ginerele deși era polițist, avea un anturaj extrem de ciudat iar mașina pe care vroiau să mi-o vândă mie era a unui prieten de-al lor, hoț.

N-am mai vorbit cu ”prietena” mea. Am înmormântat-o și pe ea în dezamăgire și apoi indiferență. Cineva mi-a sus cândva că o dezamăgire te scutește de o continuă amăgire. Mare dreptate a avut!

Pe mine moartea nu mă mai sperie...dar mă sperie mereu durerea despărțirilor definitive. Mă consumă groaznic să văd suferința, neputința, zbuciumul. Viața mea a fost și este un carusel al întâmplărilor ce sfidează granița normalului. A murit și mama Mihaelei. Tot așa o cheamă. La fel ca și mama celeilalte și mama ei a fost o femeie discretă și bună, care a strâns într-o viață, suferință câtpentru zece...

Însă câteva aspecte sunt demne de povestit. În prima dimineață după moartea femeii,făceam cafeaua. Țiganu”, maidanezul familiei a venit spre mine și mă fixa cu privirea. Brusc, a început să latre, ca și cum cineva nevăzut se afla lângă mine și el încerca să mă atenționeze. A lătrat minute bune, arătându-mi cu botul și privirea ceva ce vedea numai el, în dreapta mea. Nimic special. Doar că... în aceeași dimineață, câinele Wandei, o altă prietenă comună de a noastră, a făcut exact același lucru.

” Trebuie să stau jos, mi-e rău....”

Atenție! Ușa capelei deschisă ...perpendicular pe axa pe care era așezat sicriul mamei prietenei mele, în direcția opusă, se afla un mormânt pe frontispiciul căruia zâmbea, dintr-o poză, un bărbatcu o mină de om bun.

”Tu știi cine e înmormântat aici?!-primul meu asociat, Mihai Trif” Soțul meu era șocat, în mod evident. Fuseseră prieteni foarte buni și asociațiîn business. Asigurau service-ul video-tv pentru Orion, în anii 90. S-au certat. Soțul meu descoperise că asociatul lui îl fura. A aflat târziu de moartea lui Trif, de aceea nici nu s-a dus la înmormântare. Când a murit, Trif avea 46 de ani. Fix atâția ani câți avea soțul meu în ziua când i-a găsit mormântul.

Înainte să ajung la capelă, am vrut să iau o coroană. Nu știam că se fac pe comandă și n-am reușit, dura prea mult. Pe centură, era plin de floarea soarelui. Ș;tiam că ii plăcea mult. Am vrut să oprim și să luăm câteva. Un gând de nicăieri, m-a oprit:

”Du-te mai repede la Mihaela, lasă floarea soarelui”....când am ajuns acolo, la căpătâiul ei era plin de floarea soarelui...

Din aceste experiențe am învățat că oamenilor buni li se pot întâmpla lucruri rele. În cazul în care nimic rău nu ni se întâmplă, rămânem în esență aceiași. Nu mai evoluăm. Secretul stă în ceea ce noi numim timp. Pe celălalt tărâm timpul nu există. Când noi experimentăm durerea și tristețea aici,dincolo, în marea schemă a lucrurilor, acestea cântăresc prețul unei milisecunde. Am înțeles că aceste dureri sunt doar împrejurări care înlesnesc evoluția și cunoașterea. Dincolo vom lua cu noi doar un bagaj – amintirile experiențelor trăite. Tot ceea ce nu am experimentat, vom experimenta – avem la dispoziție o eternitate ca să o facem.

Nu mă pricep să vă spun prea multe. Știu că, atunci când am fost în moarte clinică, al doilea păcat ce ”mi s-a imputat” după cel al avortului, a fost tentativa mea suicidară din adolescență. Foarte mulți tineri au tentative suicidare. Defapt, nici nu sunt tentative suicidare adevărate, sunt încercări disperate de a atrage atenția. Nu cred să existe om care să nu fi avut măcar un singur gând cu tentă suicidară.

Sinuciderea ține de patologie. Gestul unei mame care sare în fața mașinii, pentru a-și salva copilul nu poate fi catalogat drept act suicidar. Sinuciderea presupune să-ți anihilezi instinctul de autoconservare - celmai adesea,acest lucru se întâmplă pe un teren patologic. În cultura altor popoare, sinuciderea este un act de onoare. Dar noi suntem creștini. Nu pot să nu remarc faptul că, Japonia, țara practicării sepuku, a fost supusă unor dezastre majore: cutremure, pericole nucleare sau bombardamentele care au distrus orasele Hiroshima, Nagasaki. Cum e posibilca pe o suprafață teritorială atât de mică să aibă loc cele mai mari dezastre ale lumii moderne?!

Stătea în banca a doua de la geam. Șatenă, pistruiată, slăbuță. Avea două minunății de ochi, mari ca două frunze de nuc și o privire incredibili de tristă. Când zâmbea era chiar frumușică. Sunase pentru pauză iar elevii ieșiseră în curtea liceului – era început de vară și părea că nimeni nu vrea să rateze întâlnirea cu soarele. Mai puțin ea. Rămăsese în bancă, cu privirea pierdută în gol. Diriginta s-a apropiatși a întrebat-o dacă vrea să bea împreună un suc, după ore.

A revenit la școală după o săptămână și o internare la urgență. În seara acelei zile luase un cocktail de pastile. A găsit-o frate-său și a avut noroc. A privit cu părere de rău în ochii profesoarei de psihologie și a schițat un zâmbet vinovat. Când a trecut pe lângă banca ei,i-a strecurat în mână un bilețel: ”aș ieșila un suc cu dumneavoastră”. Au ieșitla o înghețată în Cișmigiu.Provenea dintr-o familie cu un tată alcoolic, violent și o mamă dezechilibrată emoțional. Avea un frate mai mic cu șase ani pe care părinții i-l lăsau în grijă când plecau la serviciu, încă din primul an de viață. Avea umerii aduși în față și o deformare urâțică a coloanei vertebrale.

- De ce nu stai dreaptă?

- Nu pot!

- Cum vine asta, nu pot?!

- Am avut clavicula ruptă când eram mică. M-au ținut așa vreo trei săptămâni pentru că nu credeau că mă doare. M-au dus la medic târziu, dar spinarea mea deja avea deformarea, dincauză că umblasem timp îndelungat cocoșată de durere. Mi-au pus ghipsul cum s-a putut.

Profesoara tăcea neputincioasă, își înghițea revolta, căci nu avea către cine să o îndrepte.

- De-asta ai vrut să mori?

- Nu. Adică și de asta...dar am vrut să mor ca să nu-i mai încurc. E foarte greu să ai o familie și să te simți orfan.

- Ei,e în capul tău, Alina! Părinții sunt uneori mai nervoși, vezi și tu câtde grea e viața asta.

- Aimei sunt cei mai nervoși. Și am obosit. Nu reușesc să-i mulțumesc niciodată.

- Ș;ite-ai gândit tu că asta ar fi soluția...

- M-am gândit că ...e mai simplu pentru toată lumea.

- Tu îți dai seama ce enormități spui? Ai încercat măcar să cauți o soluție mai bună decât cea finală?

- Nu. Tata mă urăște. Șimama...mama nu mi-a luat niciodată apărarea.Nu cred că am auzit vreodată un cuvânt bun de la ea.Cred că le este rușine cu mine.

- Cred că exagerezi tu foarte mult.

- Păiai putea să-mi povestești. Avem toată după amiaza la dispoziție.

- Aveți dreptate...poate că nu are legătură cu faptul că tata mă bagă cu capul în farfuria cu ciorbă dacă îl enervează ceva când îi servesc masa, că mă amenință că mă aruncă de la balcon sau că mă dă afară în pielea goală pe casa scării...nu, nu este despre ei, este despre bucuria mea de a trăi, doamnă...am pierdut-o....

Femeia amuțise. Durerea din glasul fetei nu îi lăsa loc să se îndoiască de spusele ei. Verdele din ochi devenise crud iar ea continua să vorbească stins, făcând pauze lungi între cuvinte.

- E despre bucuria de a trăi. Am pierdut-o demult, în nimicurile stresante și pline de suferință ale copilăriei mele. Poate că știu momentul în care am început s-o rătăcesc.... într-o perdea aurie.... Incredibil câtă fericire puteam gasiîn câteva raze de soare și o perdea veche, galben-aurie...cred că aveam 3-4 ani...și îmi amintesc cåt de bucuroasă și plină de viață mă făcea dimineața. Apoi îmi amintesc câtde subțire era granița între fericirea aceea scurtă, dumnezeiască....și frustrarea de a nu ajunge la perdea...pentru că eram legată de pat... și plângeam, plângeam...dar nu mă auzea nimeni...plângeam până când adormeam...apoi ușa camerei se deschidea....dar perdeaua nu mai era galbenă, iar seara nu mai avea farmecul dimineții...nu simțeam nici setea, nici foamea...nu trăiam decât pentru bucuria aceea scurtă în care eram dezlegată pentru a face baieîntr-un lighean cu apă rece și mi se părea că nu există libertate mai mare... nu mai știu câta durat supliciul, dar suficient cât să-mi amintesc.

Din nou, profesoara încerca din răsputeri să atenueze proporțiile abuzului emoțional

- Alina, știi că la țară, aceasta era o practică uzuală - nimeni nu făcea o dramă dinchestia asta. Copiiierau legati de pat, iar mamele, bunicele săpau la vie, porumb, făceau și ele ce puteau.

- Știu, doamnă....dar nu mă ajută. Am urinat în pat până la zece ani și am întârzieri în dezvoltarea motricității. Un pat de spital mirosind a urină învechită îmi stârnește o anxietate mult mai mare decât dacă m-ați pune să fac acrobații pe sârmă.

- Acum înțeleg...de aceea vrei să dai la psihologie.

- Nu, nu vreau să dau la psihologie, dar nu am altă opțiune. Părinții nu mă lasă să dau la litere. Ș;i psihologia mi-e mai aproape de suflet.

Aceasta replica a adus un crcubeu pe chipul fetei . Trăsăturile is-au destins iar ochii au redevenit ca frunza de nuc.

- Dar îmi promiți că....nu mai încerci....să.....

- Stați liniștită. Mi-a trecut. În toată nenorocirea mea, sunt totuși mult mai norocoasă decât credeam. M-am trezit la reanimare în salon cu alte două sinucigașe.

Una băuse sodă caustică dincauză că o părăsise iubitul. Era în stare critică, mutilată pe viață. O hrăneau printr-un tub, direct în stomac. Cea de-a doua era grav de tot. Luase somnifere. Din păcate, luase atât de multe încât era condamnată pe viață la o stare vegetativă. Nu era conștientă. Tatăl eiîși smulgea părul din cap, îngenuncheat la căpătâiul ei.Al meu nici nu venise să mă vadă. Îi lăsase vorbă mamei ”nebunii n-au ce căuta în casa mea!”

- Timpul le rezolvă pe toate, Alina! Moartea voluntară pare să complice lucrurile, după cum singură ai văzut!